Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (58)

        de Gheorghe Grigurcu

E foarte important pentru un scriitor să poată identifica locul comun (scriptic). Întrucît, dacă nu poate atinge esenţele, să aibă cel puţin bunul simţ de a nu-şi da în vileag paginile ratate.

*

A te recunoaşte în necunoscut: o doză de alcool tare pentru spiritul tău.

*

„Cînd am făcut cunoştinţă cu el mi s-a înfăţişat ca un veleitar grandilocvent, excitat (dar mereu refuzat) de literatură. Octavian Paler era un activist al PCR care voia să pară dizident şi un ziarist care voia să pară scriitor. Membru al CC al PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională, redactor-şef al ziarului România liberă, a promovat mai mult decît oricine cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, punîndu-i, cu cinism, pe alţii să scrie articole encomiastice. În eseistica sa, idolatrizată de multe doamne… culturale (cum altfel să le spun?), folosea idei preluate de la filosofii Greciei Antice şi de la eseişti ca Ortega y Gasset sau Miguel de Unamuno. Nu avea idei proprii, dar le formula bine – solemn, melodramatic – pe ale altora. Romanele lui parabolice sînt de un prost-gust care te face să roşeşti. Lui Octavian Paler îi plăcea să-şi joace rolul de scriitor printre ziarişti şi activişti, întrucît prin comparaţie cu ei strălucea. Printre scriitori însă devenea o prezenţă palidă. Îşi dădea o importanţă ieşită din comun şi se admira. Intervenţiile lui la diverse şedinţe erau exerciţii de retorică goală, făcute în văzul lumii. Dacă ai fi murit lîngă el, nu te-ar fi văzut. Se gîndea permanent numai la sine. M-a rugat cîndva să scriu un cursiv despre tinereţe (se apropia 2 mai, zi decretată de Partidul Comunist Român drept «zi a tineretului»). L-a citit de faţă cu mine, încîntat. La sfîrşit mi-a spus că vrea să-l publice pe prima pagină, dar că trebuie să inserez în el un citat din Nicolae Ceauşescu. I-am explicat că tot ziarul e plin de asemenea citate şi că ar fi păcat să dăm o tentă propagandistică unui articol poematic. În zadar. Zîmbind cu o satisfacţie secretă, Octavian Paler şi-a pus ochelarii, a scos un pix din buzunar şi a scris cu mîna lui, pe marginea articolului meu, citatul care trebuia introdus. Mi-a rămas în minte această scenă a pîngăririi scrisului meu. Şi-a găsit locul în memoria mea pasivă, pe care mi-o activez rar. Mi-am amintit-o foarte clar după 1989, cînd l-am auzit pe Octavian Paler lăudîndu-se în faţa publicului; «– Nu veţi găsi niciodată un text al meu în care să apară numele lui Ceauşescu!» Este adevărat. În schimb, oricine va putea găsi numele lui Ceauşescu – introdus de Octavian Paler – într-un text al meu” (Alex. Ştefănescu).

*

Obligat cîndva a-şi pune de gît laţul politicii comuniste, în afara căreia nu avea drept în cetate, intelectualul e acum consiliat să nu aibă a face cu politica. „Politica scriitorului, susura cineva la o adunare a obştii, e literatura”. Să fi greşit urît de tot Zola cînd caracteriza intelectualul inclusiv prin intervenţia sa pe terenul politicii? Să fie un ageamiu Umberto Eco cînd defineşte „fiinţa intelectual㔠printr-o dublă prestaţie, intelectuală ca atare şi social-politică? Ori avem a face cu o laşitate pe plan politic, care se îngroaşă printr-o laşitate (n-avem încotro!) pe plan literar?

*

O inteligenţă strălucitoare cum un pantof impecabil, bine lustruit. Doar atît.

*

Uneori o slăbiciune, un defect, o fisură pe care o constatăm în noi înşine ne ajută cum un stimul vital, cum un alibi al autenticităţii.

*

Graţia umană a acestei suflări de vînt umed din dimineaţa asta, nesigură pe sine, aproape duioasă.

*

O piatră intemporală. O poţi deopotrivă socoti bătrînă şi tînără. Nu ştiu de ce, în clipa de faţă, prefer a o socoti tînără.

*

Clădirile impersonale, înfiorător reci ale îmbogăţiţilor actuali, atît de numeroşi, răsărite pe întreg cuprinsul ţării, aparent diferite, însă avînd un aer de familie. Prea adesea separate de restul lumii prin ziduri înalte şi groase, prin porţi şi grilaje solide, de parcă ar aştepta să înfrunte un asalt din nevăzut. Mai apăsătoare decît standardizatele, agasantele blocuri ceauşiste. Reprezentînd un terminus teribil al năzuinţelor de individualizare îmbelşugată, de egoism în văzul lumii. O staţie finală cu aspect de bolgie.

*

„Printre funcţiile spiritului există şi unele meschine. Cine nu-şi dă încă seama de asta înseamnă că n-a ajuns să-l cunoasc㔠(Montaigne). Să fie un motiv de descurajare sau unul de îmbărbătare, prin toleranţa faţă de tine însuţi?

*

Scrisul: o fereastră deschisă, nu ştiu, nu voi şti niciodată, spre ce anume.

*

Pe ce lume trăim. August 2012. O fastuoasă nuntă ţigănească la Tismana, cu oaspeţi de peste graniţă, sosiţi în maşini care de care mai scumpe, se lasă cu tacîmuri furate în valoare de 5.000 de euro. Cutare făcător de bani care a trecut prin detenţie, devenit victimă a unui accident de circulaţie, e îndelung prezentat pe sticlă, tratat cu atenţia cuvenită unui personaj important (am putea pune rămăşag că dacă s-ar fi găsit într-o asemenea situaţie un scriitor sau un om de ştiinţă, mass-media nu s-ar fi sinchisit). Din cronica unei singure zile a lunii menţionate (e drept, ziua de 13!). Un preot nu se mulţumeşte a deveni instructor auto, ci se apucă să falsifice şi acte. Un bărbat a fost reţinut pentru că a bătut nu mai puţin decît cinci femei. Un bărbat de 77 de ani (nu glumă!) şi-a omorît concubina. De reţinut că a mai omorît două femei, pentru care a stat în puşcărie 30 de ani (nu era mai bine să fi fost condamnat pe viaţă?). Un individ de 48 de ani a încercat să-şi violeze mama. Pe lumea asta trăim!

*

A. E.: „Om subţire, de! Numai să nu fie prea subţire!”.

*

Atîta timp cît nu cunoşti data sfîrşitului tău, experimentezi cu inocenţă eternitatea.

© 2007 Revista Ramuri