Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Spiegel in spiegel // Oglindă în oglindă

        de Leo BUTNARU

EU, EA…

Și prinsei a-i spune, a mă destăinui. Așa, brusc, blitz, cam amețită de alcool cum sunt în clipele astea. Știi, zic, știi, eu îndelungă vreme, chiar ani în șir mi-am căutat o candidatură. Potrivită, speram. El trebuia să fie unul experimentat și îndemânatic, ca să facă ASTA cât mai puțin dureros posibil și, dacă îi ieșea pasiența, chiar plăcut. Am găsit ceva. Pe cineva. Nu cred că mi-am respectat întru totul doleanțele inițiale, dar am găsit. Candidatul. Și el a făcut ASTA. Nu chiar cum mă gândeam eu, nu abil, sută la sută, dar nici prea departe de ce-mi doream. Însă nu aș zice că ar merita să-i fiu foarte recunoscătoare. Ieși ca și cum un fifty-fifty nițel ciudat, neprotocolar, să zic.

Chiar dacă fața lui nu era împovărată barem de un strop de intelect și alte forme, elemente ce ar trezi interesul cuiva ce ar vrea, eventual, să se îndăgostească. Putere brută, nimic altceva. Însă noi, femeile, știm că, uneori, forța brută a oarecărui bărbat are un magnetism irezistibil.

Cum s-ar spune, și-ți spun și eu acum, am pus piesa în scenă cu un accent pe carne, nu pe spirit. Crezi că geaba am recurs la măsuri atât de cardinale și imprevizibile? Pentru că, oricum, odată și odată trebuia să mă hotărăsc și eu. Da, poate că odată și odată, dar nu oricum...  Da, sigur, după expresia feții tale înțeleg că, în alegerea tacticii, am cam clacat. Și, ca să ies din situație, ar fi nevoie de măiestrie în strategie.... Iartă-mi năzbâtiile astea... Ți-am spus doar, sunt cam băută... Euforică și derutată... Și însingurată... Și o să-ți mai spun. Indiferent ce crezi tu. Asta e, și ea ține de destin... Ca ceva ce este engramat în primul gen din care am pornit eu, omenește, dar – ca la începutul începuturilor – dumnezeiește... Uite, o dau în vorbe mari... Ca mai totdeauna când sunt nițel băută, plus ceva euforie și derută and singurătate. Da, cred că mai pot gândi ceva... pentru că nu mi-am băut de tot gânditoarea... Știi?... Se spune că, în genere, femeile nu că ar fi doar mai longevive, ci și trăiesc mai bine, hai să zic – mai confortabil în toate decât bărbații... Sigur, ce vorbesc eu de bărbați, dacă nu am cunoscut decât pe unul singur... Mă rog, să zicem că sunt cam livrescă. Și de vină e internetul. De acord? De acord. Tăcerea e semnul asentimentului. Dar dacă m-ai întreba de ce acele alde noi mai că huzuresc în raport cu acei alde ei, o explicație ar fi că ele, adică noi, nu încercăm sentimentul de vină față de lume. ’Nțeles?... Încearcă să înțelegi... e ceva adânc... mai că-i filozofie, aș zice... Din contră, femeile sunt absolut suprasensibile față de fel de fel comportamente neceremonioase ale lumii, universului, existenței față de ele, femeile, bineînțeles.... E adevărat, uneori suntem în stare – sau cel puțin eu una – să elaborăm  teoria generală a ghinioanelor, neșanselor, catastrofelor de două parale... Nu crezi?... Crezi... Pentru că tăcerea e semnul asentimentului... Da, molcianie znak soglasia... Am spus același lucru, numai că de data aceasta în rusește... Încă nu ai uitat rusește?... Cred că ești pe cale de a slăbi în continuare la această materie... Pagubă în ciuperci... De taiga... ciupercile... siberiene... Pentru că, oricum, înaintăm spre occident, nu? Oricum, înaintăm oricum... Ce dracu’ s-a legat de mine acest oricum?... Oricum-oricum ar fi un fel de spiegel in spiegel*... Uite, două-trei cuvinte, sau două jumătate, din cele pe care le știu și eu în nemțește... Știi de unde le-am aflat?... Este titlul unei celebrisime lucrări a nemaipomenit de fainului compozitor estonian Arvo Part... E foarte popular... A fost și este... Chiar dacă eu am aflat cam târziu, descărcând din google muzică piratată... Partată – de la Part, piratată – de la pirat... Analogii de doi bani... Dar e frumos – nu? – spiegel in spiegel... Piesa e dedicată unei gagele. Sau poate soției. Nu cotează. Și încruntatul Beethoven are un For Elise... Așa ceva... De ce nu ar avea balticul?... For Gagica... Importă că e de import și mă emoționează...

Ghici la ce mă gândesc acu... Bine, firul gândului vine de mai demult, l-am mai depănat eu și altă dată, dar, iată, îți spun abia azi... Câteodată îmi zic că nu ai fi decât un personaj creat de mine și, nu încape vorbă, mă tot gândesc să te ajut să scapi de fobia apocaliptică ce te mai cuprinde din când în când... Cred că te încearcă și acum... Altfel de ce ai tăcea cu atâta, pardon, nesimțire?... Bine, să-mi duc gândul la capăt... Doar la capăt, dacă nu-mi va ieși să-l duc și la bun sfârșit... Pricepi nuanțele, între capăt și bun sfârșit?... Pricepi, știu eu... Te cam știu ce poamă ești, duduiță... Uite, vreau să te conving că ceea ce simți sau îți imaginezi tu nu e decât un soi de spaimă pe cât de banală, pe atât de prostească. Însă, până să reușesc să formulez în cuvinte această idee, ca să înțelegi și tu, chiar poate surveni sfârșitul lumii. Apocalipsa... Ca lipsa totală de ceva vital...  Dar în viață, cine manipulează omul?... Gândul sau simțul, conștiința sau impresia?... Naiba știe... Or, aș vrea să cred că... Dar nu, nu, renunț... Nu mai vreau să cred...

  Uf, cam obosesc să-ți tot spun, da’ tu să nu mă stimulezi barem cu un cuvânt... De încuviințare sau reproș... Mi-i egal...

Dar la ce ți-aș spune eu toate astea?... Parcă ar fi posibil să redai în cuvinte senzațiile, sentimentele, emoțiile?..

Să știi că intenționat o dau în fraze mari, în grandilocvență... Să uit, totuși, de forța aia brutală... Cu toate că nu a fost chiar rău... Cât mai puteam să rămân eu domnișoară învățătoare, ca să nu zic fată bătrână?... Da, fată bătrână, la douăzeci și nouă de ani... Da, sunt o atipică... Ca și cum am fost deja... Iar forța aia brutală... cum să-ți spun?... e din clasa a douăsprezecea... Repetată... E un repetent de bani gata, să zic așa... Multe i se iartă... Îl iert și eu... Cu toate că s-a întâmplat cu asentimentul meu, bineînțeles... Dar, totuși, e un necioplit, tânărul... Ce, puteam eu să-i spun lui ceea ce-ți spun ție?... Să fim serioși... Serioase... Da, femeile cred în forța de atracție a forței brute... Bărbătești... Viguroase... Și suportă consecințele... Uneori chiar plăcute, alteori... Cum să spun eu?... Mă rog, asta-i viața...

Tu ce crezi , ce zici de toate astea?... Au ele vreo noimă?...

Continuăm a privi una la alta, una în ochii celeilalte, afundându-ne, treptat, în acea lume de nescris (și de... ne-deschis!), care nu-i mai poate fi nimănui altuia dat s-o vadă.... Poate că doar lui Dumnezeu... Dacă există... Și ar fi bine să... Pentru că l-aș ruga să mă ierte că am încurajat unul din liceeani să mă... Da, ce mai calea valea, – să mă fută!... Pardon, sunt cam băută... Ce leșie pe suflet!...

.............................................................................................................................................................................................................................................................................

Uite, de atâta vreme îi tot spun, o întreb, dar ea tace... Ar fi, nu ar fi de acord cu mine?... Se îndoiește, totuși, de ceva, dacă nu-mi răspunde... Tace, și nu pot ști ce crede... La rândul meu, ce să cred?... Cu toate că o știu prea bine, noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica. A ne confesa. A ne înțelege. Cuvintele sunt unelte foarte inadecvate. În cazul nostru. Sunt îngrelate și inabile, aproape că nu mai exprimă nimic și nu mai înseamnă nimic.

Gata, m-am supărat, m-am săturat, nu-i mai spun un cuvânt-cuvințel... Între timp mi-a și mai trecut din amețeală... Nu, nu-i mai cer să fie atentă...

Mă încrunt, oftez. Și mă întorc de la oglindă... Ei, oglinzii, i-i indiferent cum mă reflectă – de face sau din spate...

 

RE-FRACȚII

În ca și predestinata mea solitudine nu sunt rare cazurile când rămân de unul singur în fața oglinzii mari, ovale, cu marginile în ozoare verzui-mate, venețiene, zice-se, oglinda cu tot cu înfrumusețările ei opace. Stau oarecum tâmp-solemn, ridicol-maestuos în fața ei.

 În ca și predestinatul nostru vizavi(u) de lungă înstrăinare de lume, uneori – vibrândă, parcă, precum firele liniilor de telegraf la ger, alteori – încordată până la țiuit în urechi și fulgurații ghimpoase în pupile – în atare stare era firesc ca, odată și odată, să surprind cum, de sus în jos, pe sticla oglinzii, ca pe gheața eternității, se propagă o plesnitură, poate doar – o zgârietură... N-ar putea distinge nimeni altcineva, în afară de mine, cum linia ei micronică, dar lungă, în coborâș, ușor zigzagată, împarte vidul „văzător”, oval, venețian, pornind din ornamentul unei frunze verzui-mate și proptindu-se, jos, la baza ramei, într-o steblă pelinie, și ea parte componentă a ozorului conceput în conformitate cu suflul cețos, misterios al celebrei lagune italice.

Mă dau mai aproape de oglindă. Renunț la jeț, stând pe dușumea. Ar fi puțin spus că deschid larg ochii – mă holbez în ultimul hal, mi se întețește respirația, în pulsația lor agitată și amplă venele de la tâmplă creează impresia că s-ar putea atinge de... pereții camerei. Într-o fabuloasă dilatare.

Ce văd eu acolo, în ovalul oglinzii de lagună venețiană? Suprafața, adâncul ei prind a se încețoșa. După care, brusc, o nouă declanșare, întru a(pro)fundare, întru radicalitate, a crăpăturii ce se reia pe sine, la alt nivel, ziceam, de sus în jos, înjumătățind zigzagata sticlă. Ba, iată, de la jumătatea oglinzii, crăpătura pe gheața eternității se ramifică, parcă dând mulțime stufoasă de rădăcini sau nenumărate tentacule de caracatiță. Piovra! – precum ar exclama venețianul.

Muțenie. A mea. Liniște. Generală. A camerei. A naturii. A cosmosului. Dar nu și tihnă sufletească.

Nu se aude scrâșnet, trosnet de sticlă plesnită, sfărâmată.

Mă apropii de fereastră. Geamurile iau aspectul oglinzii din fața căreia m-am ridicat de pe podea. Din fața căreia m-am retras, am dispărut. Sticla geamurilor e de asemenea asudată, încețoșată.

 Re-trăiesc cazul în memoria-mi de acum câteva clipe, în imaginația, în conștiința mea agitată. Re-trăiesc sfărâmarea în mii de particule a oglinzii – acolo, la spatele meu; spatele meu ce se refelectă în puzderia de cioburi, așchii mărunte în prăbușirea lor din înrămarea masivă, din lemn de nuc de Lombardia.

În măcinișul lor, așchiile – presupun – strălucesc scânteios, cristalic, ca o minusculă ninsoare, ca o înfulgurare oglindos-glacială.

Mă întorc cu spatele la geamul opac. Sub înrămarea deja pustie, jos, se află o bucată de oglindă. O iau, neatent, în mâini. Mă tai, mă rănesc. Sângele prinde a mi se prelinge printre degete. De-aș ține degetele în jos, picăturile purpurii ar părea că se desprind din zece țurțuri de gheață palidă...Doar aceste gânduri bizare, și nici strop de durere. Dar ce e, totuși, – lehamite, dezamăgire, sfârșeală?

Țăndări. Viața. Oglinda. Eu. Dedublatul. Alteritatea. În existența destinului (i)real și cea a oglinzii. Adică – în absență. Miraj. Mariaj. Cu neantul. Monștrii – încă – iluziilor mele, necesare, altele – de-a dreptul fatal-abisale, derutante, inutile, devoratoare – parazitele! – de gânduri și fapte vitale, pe care așa și nu a mai fost să le izvodesc, să le râvnesc în locul lor, al iluziilor-trach, pe care nu am știut să le rebutez la timp... Cu foarte puține pierderi...

Și sângele... Nu obligatoriu al meu – în totalitate. Poate fi și din cel al fecioarei deflorate... (Ce tâmpenie!... Bine că nu are continuitate, dezvoltare...)

Monștrii din spaimele copilăriei mele... Dar și spaimele monstruoase trase, până la nașterea mea, de tatăl meu, în război... De murea sub zidurile Könegsbergului sau în apele Oderului, apariția mea pe lumea ar fi fost compromisă definitiv (!)... Din viața mamei legată de viața unui altui bărbat, decât cel care avea să devină (de vină?...) tatăl meu, pe lume ar fi apărut cu totul altcineva, numai nu eu... (Altă stupizenie! Uite, cea dintâi are, totuși, continuitate, dezvoltare... Ca viața... Ca moartea.... Ca frivolul... Ca ridicolul... Ca tragicul...)

Viață. Încă.

Eu. Prezent. Deocamdată.

Oglinda. Fost-a.

Miraj? Holograma existenței omului și holometabola insectei ca deplină metamorfoză a trecerii prin stadiile de larvă, nimfă și adult... Chip risipit odată cu sfărâmarea, în măciniș, a unei oglinzi...

Atenție inutilă: cioburile deformează realitatea. De altfel, ca și lacrima prelinsă pe canalele Dunărea-Marea-Neagră  a ridurilor de pe obrajii tăi...

Desfac palmele. Mărunțiș de cioburi. Fără durere, simțul. Absența acțiunii. Doar unele gânduri. Sau, poate, ajunse deja la starea de idei. Stupide, prostești. Radicale și înspăimântătoare. Oricum, rămâne valabilă spusa lui Pascal, Blaise, că inima are rațiuni pe care rațunea nu le cunoaște...

Și ceața rece care îți învăluie conștiința ca pe o lagună boreală  – ceața ce rămase fără obiect, spațiu, în urma măcinișuli oglinzii.

La naiba cu tandrele iluzii, fragilele speranțe...

Încă nu e pustiu?... Odată, va fi...

 

STALKER-GALLERY

Visasem îndelung, cred. Ca oricare vis, și acesta fu incredibil... Însă  mai neobișnuit, totuși, ca nicicând altă dată, la altă vârstă, în alte stări sufletești... Numai că nu mai țineam minte ce visasem... Încercam să rememorez... Iar ceea ce vroiam să-mi amintesc, ce reușeam să recuperez din lumea lui Hypnos putea fi asemănat doar tentativei de a picta un tablou sub ploaie – fără streașină, fără umbrelă, fără oarece alt acoperământ deasupra capului și pânzei pe care încerci să conturezi, în bătaia stropilor – repezi, distrugători – tabloul. Și această strădanie de a-mi aminti, spre a mă – într-un fel – aduna, a mă întregi pe mine însumi îmi demonstra iar și iar, ca ieri, alaltăieri, ca totdeauna, că eu nu pot fi egal cu posibilul... mine, sine al meu, adevărat, integru, funcțional, ca spirit, la maxim; un eu în apogeu. Nevermore! Eul care nu voi fi niciodată deplin...

Dar... mai visam încă. Visam că visasem îndelung... Că nu mai țineam minte visul... Că ar fi fost ca și cum aș fi pictat în ploaie... Era o visare visând că visez...

Apoi, mă trezii. Într-un spațiu neobișnuit mă trezii. Sau – mă pomenii. Însă, în timpurile noastre – ale marilor invenții sau chiar metamorfoze cosmo-electronice, dezastre naturale și e(o)rori terestro-umane – nespus de multe lucruri și fenomene ce, acum nu prea mult timp, ar fi putut părea fabuloase, uluitoare sau, pur și simplu, foarte ciudate, ca să nască interogații la care trebuia cineva să răspundă sau să nu facă asta, deci, astăzi, multe de toate nu mai uimesc, nu mai cer explicații. Astfel că nici eu nu i-am cerut însoțitorului meu să-mi spună ce e cu sala stadională, să zic (de la: stadion), în care mă pomenii, încăpere prelungă și cam la vreo 7-8 metri înălțime, dacă aceasta n-ar fi fost, totuși, vreo iluzie optică, altfel – fenomen – iluzia optică – deja destul de frecvent în sistemul de oglinzi, lentile, vise, ecranizări, holografii, iluzii, deziluzii etc., ale hiperîncărcatei entropii a supra(i)realității în care viețuim noi. Și el, însoțitorul, parcă s-ar fi arătat mulțumit că nu-i adresez nici o întrebare, nu-l sâcâi, nu-l... Mergea cam la jumătate de pas înaintea mea, eu – mai mult cu capul ridicat, cu privirile pe sus, surprins de înșiruirea puzderiei de ecrane, în bună condiție sau deformate, care și cum, în divers(e) grad(e) și hal. Pe fiecare ecran era imprimat câte un chip uman. Sau transpărea din el. Fețe, fețe, fețe – de bărbați, femei, dar mai abitir – de copii și adolescenți...

– De priviți atent, ați putea recunoaște și pe cineva dintr-ai noștri, mai bine zis – din cunoscuții dumitale, spuse călăuza.

Și, fără să-mi spună să-i urmez îndemnul, firea-mi deveni, într-adevăr, atentă la șirurile de ecrane cu chipuri, ecrane în bună stare (geometrică) sau deformate, ceea ce, firește, ducea și la crisparea, contorsionarea fețelor de pe ele, ca în sala oglinzilor strâmbe. Nu prea vedeam cunoștințe, cunoscuți, însă nu-i spusei despre aceasta ghidului – stalkerului, cum ar veni, – bineînțele, în sinea mea întrebându-mă ce o fi cu această galerie mai mult decât ciudată.

– Sunt dependenții, incurabilii dependenți de computer, spuse călăuza, și eu mă gândii ad hoc că dânsul e un ins extrem de priceput la psihologia omului, ghicindu-l pe ăsta chiar și atunci când pare să fie calm, impasibil, tăcut. Ba mai mult – m-am surprins la gândul că el mi-ar putea citi... gândurile. Însă trecui blitz de la un gând la altul, zicându-mi: „Aha! Iată de ce sunt, cele mai numeroase, fețele de copii și adolescenți... Dar și de bătrâni... Da, suficient de multă prezență a bătrânilor, de la care adie a singurătate... Vârsta a treia, ca un Stalker irezistibil prin filmografia amintirilor... Și regretelor...”

De la un moment încolo, prinsei (și eu) a desluși chipuri cunoscute, unele destul de desfigurate – cele ale copiilor vecinilor de palier. Începeam să cred că printre fețe erau și din cele pe care n-a fost să le văd decât o singură dată, fugitiv, extrem de secvențial undeva în mulțimile străzii, în gloata suporterilor ce se revarsă agresiv și monstruos prin porțile stadionului. Până la acest moment de revelație, în genere mi  se părea că gloata nu ar fi decât, colea, o față otova – de o sută, două sute de metri lățime, fața aia, în care se anihilează, contributiv întru anonimat, mii și mii de chipuri individuale.

Bine, bine, îmi zisei, aici nu poate exista și chipul meu, în/pe ecran normal sau desfigurat, – eu nu cunosc computerul.

– E de presupus că nu sunteți prins de patima computeristicii?

Nu răspunsei, dându-mi deja seama cu certitudine că stalkerul știa multe din cele ce se pot ilumina ca gând, idee, întrebare, replică în intimitatea, în conștiința mea.

– Și totuși, cred că vă simțiți oarecum frustrat că în acest spațiu nu există și chipul dumitale. Nu?

– Da, afirmai eu oarecum ludic.

– Iată cazul în care „da”-ul este egalul „nu”-ului. Dar să vă amintesc cea mai ciudată echivalență: post-mortem înseamnă exact același lucru ca și post-viu. Numai că, o știți prea bine, nimeni nu spune post-viu, ci toată lumea spune post-mortem. Eu însă mă încăpățânez să propag, verbocreator, cu drept de autor, anume post-viul. În el mai există, parcă, un ecou al vieții, pe când în... post-mortem...

Pricepui că interlocutorul e as și în domeniul în care mă simt și eu tare pe piață: al discursului ludic. Însă nu aveam de gând să mă prind în competiție.

– Probabil, nu ați avut suficientă răbdare să vă însușiți computeristica, pentru ca, mai apoi, să vă lăsați în voia și puterile ei. Infinite, ar mai fi de spus. Ați dori să mai încercați o dată? întrebă călăuza, aplecându-se și ridicând de jos o filă albă de hârtie.

Nu mai încăpea îndoială: stalkerul cunoștea nespus de multe, poate că totul din ceea ce s-ar fi numit conștiința mea, destinul meu...

Apoi condrumețul scoase un pix din buzunarul de la piept, cu ambele mâini întinzându-mi fila albă de hârtie și unealta de scris, zicând:

– De veți contura pe această filă un dreptunghi, un pătrat simbolic, veți simți imediat descătușarea irezistibilei dorințe, dar și putințe de a vă însuși cu adevărată măiestrie computeristica. Echivalentă cu o artă anume, aș putea spune...

Instinctiv (!) – îmi trasei mâinile la spate.

– Păcat, spuse stalkerul, surâzând; surâsul i-l trezise gestul meu de ferire, precauțiune față de filă și pix.

– Credeți? întrebai oarecum inadecvat situației, parcă.

– Sigur. Ați putea deveni ceva mai important, pentru că, în situația actuală, e ca și cum n-ați exista.

– Păi... da, se tot vorbește de generala dependență a lumii de computer. Chiar așa să fie? Să-i dea lumii, omului individualitate computeristica?...

– Da. S-ar putea spune. Cel puțin, la această etapă de re-cosmicizare a omului.

– Și cui îi aparține... galeria... asta? făcui eu un gest larg cu brațul spre pereții cu ecrane, cu chipuri fixate, atârnate, suspendate...

– Nu știu.

– Extratereștrilor?

– Posibil, spuse interlocutorul cu vocea (s)căzută, după care adăugă, în șoaptă adâncă: Dar nu este exclus – și Lui Dumnezeu...

– Dar unde e portretul dumitale? întrebai, ca și ispitit de o oareșicare idee năstrușnică sau, poate, tainică, înfrigurată.

– Iată-l, zise călăuza, arătându-mi fila albă de hârtie pe care o ridicase de jos.

Eu întinsei mânile, luând fila și pixul, după care trasai cele patru linii ale unui patrulater. Brusc!!!! – ca pe un ecran, pe coala de hârtie îmi apăru chipul. Deocamdată – nedeformat... Nemutilat, încă, s-ar putea spune...

 

ÎNGERUL

Pentru că îngerul gardian, dragii mei, nu e doar păzitor, în sensul unic și direct al cuvântului, ci apare, prin apărare, ca manifestare – vă dați seama – în mai multe ipostaze, absolut toate – 3, 4... 10... oricâte – benefice celui de jos, pământeanului, pe care îl are în supraveghere, înainte din toate – în pază. Astfel că eu sunt neclintit convins că, pe lângă alte funcții, îndatoriri celeste și preocupări de faceredebinecaritate, anghelul ce mi-i dat sau căruia eu i-am fost dat este și călăuza mea infailibil(ă). Și nu e obligatoriu ca el să-mi indice anume ce faptă bună trebuie să fac, ce drum drept și fără peripeții să aleg... E în toate astea o reciprocitate ce fixează corect acul busolei conștiinței sau sufletului meu. Adică, eu nu aș izvodi fapta bună și nu aș găsi drumul necesar, dacă nu ar fi să mă gândesc la ghidul meu celest, în timp ce fac sau renunț să fac asta, ceea, celelalte. Adică, eu nici nu aș găsi nu că drumul drept, ci anume – drumul meu, dacă m-aș îndoi barem pe o clipită de inexistența sau existența ineficace a îngerului meu poliatributiv în raport și relație cu destinul ce-mi este dat.

Iată de ce îl și invoc, dar mai ales îl caut aievea! Deschid cele mai voluminoase cărți din biblioteca familiei noastre (nu, nu sunt un maniac egocentric), înfiorat de speranța că, de după marile coperte, ca de după eterice uși date în lături, în deschiderile infinite va apărea el, îngerul meu-păzitor-călăuză-alinător-etc. Poate că și vrăciuitor, cu bonețică albă hașurată simbolic de crucea roșie  a celor de la urgență.

Da, se întâmplă să îndepărtez de perete covorul sau icoana și să privesc într-acolo, unde ar putea fi el, întraripatul, albul meu înger predestinat.... În ce privește drumul, nu că drept, ci al meu (poate fi și oarecum șerpuitor, zig-zag-at, elipsoidal, în circumferință, orbită...), nu pierd speranța de a-l afla și de a-l aborda. Chiar dacă, deocamdată, nu văd decât posomorâta sa imagine de gură de tunel a oglinzii – ba – a oglinzilor, pentru că în casă avem câteva atare bulboane ademenitoare. Drumul tulbure, deocamdată, ca înseși realitatea, nu mă pune în gardă. Eu îmi lipesc urechea de gura rece a oglinzii, încercând să aflu ce s-ar întâmpla, la nivel de sunet, ecou, în hăul gâtlejului de tunel posomorât, încețoșat, poate că al celeilalte realități.

Iar cei ai casei, ai mei adică, în special soția, mi se bagă în ochi, pe când își sucește degetul arătător la tâmplă – inevitabilul gest – nu, nu al soției, ci – al epocii... Eu însă o înșfac strâns și o duc spre oglindă, spre tunelul ei înnegurat, spre gâtlejul hăului ei vuind enigmatic, îi lipesc soției urechea de luciul trist și-i strig: „Ascultă și tu, dacă nu mă crezi, Toma Necredinciosule!”

Însă îndată îngerul meu ocrotitor și îndrumător mă sfătuiește să mă calmez, ceea ce nu înseamnă că renunț de a-mi convinge consoarta că nu are dreptate, când își duce și-și răsucește indexul la tâmplă. Dar de ce nu ar înțelegea dânsa odată că nu are dreptate și ar tot țipa că sunt bolnav, mai spunând ceva despre psihiatru. De fapt, ea zice...  psihi-teatru!... Iat-o, revine la greutățile financiare prin care trece familia noastră, „A ta!”, zice ea, dar mai adaugă că, slavă Domnului (și a îngerului meu gardian – îmi spun în mintea mea), mai avem ceva bani pentru internarea și lecuirea mea.

Chiar așa a zis – internare, lecuire?... Fie, mi-i egal ca doi-ori-doi-patru sau unu-plus-trei-tot-patru... Mă las la nobilul cherem al îngerului meu păzitor, pe care l-am descoperit, în sfârșit, în gura de tunel  a oglinzii. Ție, iubito, care nici nu l-ai văzut încă, pentru că nu-l poți, pur și simplu, vedea, fiindcă el nu este decât îngerul meu, – ție, zici, îți pare despotic, vampiric, crunt, necruțător îngerul meu? Posibil să fie oarecum așa, numai că tu ține cont de cel mai important lucru: dânsul este cel mai fidel prieten al meu. Nu, nu mă voi dezice de el! Dar s-o mai spun o dată, calm, neexaltat, fără semnul exclamării... Nu, nu mă voi lepăda de el... Cu atât mai mult nu voi admite să fie făcut responsabil de această înflăcărare a fanteziei mele.... Înflăcărare de... iad, zici tu, iubito? Nu, nu ai dreptate...

Îngerul... Totdeauna avui nevoie de el, mereu mi-a lipsit îngerul... Ei, ce te-ai pus tu, doamna mea, pe chițcăit? Gata, ți-ajunge, liniștește-te. Nu pricepi că nu am treabă cu toate ale tale, că nu mă bag în problemele tale? Da, exact, deja al doilea an. Și parcă tu nu știi de ce? Pentru că, iubito, îngerimea nu are sex. Nu e preocupată de așa ceva. Și nu din motiul că aș fi, precum zic tu, un neputincios. Da, chiar așa mi-ai spus într-o dimineață, stricându-mi pofta de mâncare. N-am mai dejunat.

Gata, încetează odată, slăbește-mă sau lasă-mă, dacă nu mă poți înțelege. Ca să nu mai zic – să mă iubești... Nu, nu e cazul să mă cicălești. Nu are rost să mă iei la rost. Eu însumi îmi dau seama că sunt un inutilizabil spre rostul și folosul familiei, societății... Cum am de gând să trăiesc de azi înainte?... Voi pleca la îngerul meu, la fidelul meu prieten. A, da, fiecare cu anghelul său – tu îl ai pe-al tău. Probabil. Probabil, toate ființele umane sunt dotate cu câte un înger. Oricum, vino la oglindă. Lipește-ți urechea de ea. Dacă e o taină, poți să nu-mi spui ce ai auzit acolo, în gâtlejul tunelului ei încețoșat.

(Din cartea în pregătire „Ruleta românească”)

 

© 2007 Revista Ramuri