Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Exilul și împărăția

        de Bucur DEMETRIAN

Cartea de poeme a lui Gheorghe Mocuța, călătorie, exil, Ed. Brumar, 2007, poartă amprenta unui traseu existențial, unei deza­buzări generatoare  de interogații, de  consem­nări tensionate a fragmentelor de viață care împânzesc imaginile. Asemenea paginilor unui jurnal, eul liric notează cu fervoare, trăiește autenticitatea fiecărei clipe, rescrie ca și cum ar respira aerul proaspăt sau încărcat. Exilul într-un oraș al luminilor, în Parisul legendar, înfiorat de aluzii culturale, risipește nimbul livresc, înclinând spre rupturi, derive, spre umbra unui univers tentacular: „dimineața când mă trezesc / hotelul de imigranți scârțâie ca o corabie beată / vecinii se ceartă într-o limbă necunoscută / tipul de la trei se dă iar cu capul de pereți, / metecul își scoate progeniturile la plimbare“ (jurnal).

Poetul decupează felii de viață, reface un spațiu inospitalier, haosul cotidian în care limbile se amestecă, valorile se clatină, ființa umană trăiește periferic, halucinant. O realitate crudă, tăioasă marchează această călătorie care pendulează între „vagonul ticsit al metroului 13“ și „venele fragile ale fiului“, între Malraux și sensul istoriei „după 11 septembrie“, între frumusețea proustiană a locurilor și subteranele umilitoare ale unui oraș care își deschide pântecele și revarsă miasme și ființe bizare, gesturi lipsite de tandrețe și dureri greu de reprimat. Cel care călătorește nu mai reține exteriorul construcțiilor, nu mai rescrie o rețea culturală, un traseu spiritual, ci privește în sine, trăiește condiția de exilat, de ființă aparținând unui turn Babel derizoriu, filtrat printr-o „turmă postmodernă fără păstor“, printr-un spectacol grotesc al globalizării, prin deteriorarea unui mit seducător. „Parisul e o bomboană imensă“ – spune poetul ironic, reținând o impresie cărturărească, o iluzie spulberată de acest „babel mohorât“. Un român intrat pe poarta acestui teritoriu glazurat, ademenitor, se resemnează gândind nostalgic la interbelicul îndepărtat, la orizontul inteligenței în floare, al refugiului fertil „la café de flore“ sau pe apele șerpuitoare ale Senei  dintr-un ev al modernității poetice sau plastice, din care nu lipsesc  Monet, Mallarmé, Apollinaire. Iată cum prezentul descompune iluzia, răstoarnă spațiul memoriei afective și transcrie autenticitatea vieții, tragismul ființei înstrăinate: „cu fălcile încleștate / ca într-o criză de epilepsie / rup cu dinții din culorile psihedelice ale cheiului / caut ceva cum ar fi pământul promis / o imagine pe care s-o imortalizez / nu cu sufletul / ci cu aparatul meu de fotografiat / dar acolo curge un râu o apă tulbure / care îmi duce la vale trupul și nu se mai oprește“ (adio. la pont neuf).

Sunt și momente  împărătești în acest infern existențial. Tinerii care se sărută printre porumbeii din fața catedralei Notre Dame dezvăluie o rază de lumină, de zbor, un tablou desprins din pânzele lui Chagall capabil să atingă privirea divină: „Dumnezeu care a văzut toată scena / zâmbește și trage mulțumit perdeaua norilor / însoțit de alaiul tăcut al serafimilor / cei cu mulți ochi / și al heruvimilor cu câte șase aripi“ (colțul meu de paradis).

Aspectul biografic ocupă locul central, fiindcă eul liric transcrie, traduce vocea autorului „pe drumul calvarului“, străbătând podul Mirabeau printre cerșetori, bântuit de „masca de ceară a lui paul celan“ sau de țipătul unei păsări.

Metroul, spitalul, sălile de așteptare, secvențe de la periferia orașului privite la televizor, realitatea imediată reprezintă lumea exilatului, o supraviețuire alarmantă la umbra orașului încărcat de aluzii culturale, de lumini paradisiace, de muzee și cărți. Dar nu această față împărățească primește pașii poetului, ci lumea suferinței, a subteranelor, a infernului cotidian măcinând drumul prin labirintul contemporan. Revolta camusiană transpare în aceste pagini care descriu durerea emigrantului într-o lume a discriminării, a mizeriei și șomajului. Confortul călătoriei în Paris este anulat de sfâșietoarea cădere într-un orizont al incertitudinilor, al suferinței și deziluziei. Spiritul nu mai generează revelație, ci suportă agresiunea istoriei, agonia unui univers care trăiește din amintirea trecutului. Împărăția Parisului se destramă la umbra umilinței și a haosului. Gheorghe Mocuța este poetul care vorbește din interiorul ființei, din lumea credinței, a spiritului despre țesătura îndurerată, deșirată, maculată a înstrăinării: „fiul meu mă bătea pe umăr / cu zâmbetul lui concesiv spunându-mi ceva / că el știa unde să mă găsească și că parcul e templul meu / că aici am venit să mă rog la zeii mărunți la furnici / și la Dumnezeul cel mare“ (mierle negre).

Într-o lume lipsită de sens, cu iluziile sfâșiate, într-o realitate care și-a pierdut fărâma de umanitate, cartea lui Gheorghe Mocuța este o confesiune tulburătoare, un jurnal poetic revelator.

© 2007 Revista Ramuri