Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Calea vieții și a poeziei

        de Paul ARETZU

Roxana Sicoe-Tirea face parte dintr-o ultimă generație de poeți echinoxiști. A șaptea dimineață a lumii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, cu o prefață de Sanda Cordoș și o apreciere pe ultima copertă de Alex. Ștefănescu) este volumul care confirmă un debut cu personalitate, matur. Titlul conține sugestia sfârșitului și a începutului care se includ, interferența existențială a crepusculului și a matinalului. Autoarea intuiește faptul că ia de la început, cu toată ingenuitatea, un ciclu vital care, aparent, s-a consumat, cel al bunicului predispus să devină, cu timpul, tot mai legendar. Ea contemplă și experimentează aventura insolită a vieții/morții, inițiindu-se în facultatea de a pleca (numele primului grupaj de poeme), încercând să descifreze regulile jocului: „îți faci bagajele și-ai plecat!/ kamikaze, ai așteptat/ misiunea în fața actelor de sub mușama, printre/ lucruri singure,/ chinuit de toate durerile lumii/ mereu ancorat în evenimente de importanță majoră. […]// kamikaze, explozibilul prin buzunare ți s-a-nvechit/ spre sfârșit;/ îi spuneai zahăr candel, îl îndesai printre/ buzele tale subțiri, printre gingiile lucitoare. […]// tu ai spus:,<<ar fi trebuit să mor între flăcări>>/ eu spun: <<textul e un incendiu din care fug>>/ […]// într-o zi, pe când vizita la nivel înalt a președintelui/ era în toi, după ce mi-ai dat ultima linguriță cu miere/ brună – războiul se încheiase. țineai între dinți un cuțit,/ în brațe o fată urâtă și erai fericit./ am știut că antrenamentul/ s-a terminat,/ bunicule, deveniseși un terorist în/ avionul de lemn care se/ prăbușea// exteriorul își caută jugulara/ lent” (harta).

Însușindu-și o anume inocență (de copil), poeta parcurge etape ale cunoașterii, despărțind/amestecând termeni ai fabulosului și semne ale realului, inversând raporturi cauzale, plasticizând abstracții. Neștiutoare, dezorientată, ea caută gara din care să înceapă călătoria predestinată – desigur, viața –, stație reprezentată insolit, fie ca o construcție rezultată dintr-un tainic delir, dintr-o stihie a raționalității cardinale, „sudul din creierul tuturor,/ pe care-l simt prăbușindu-se/ fără sfârșit” (căutând gara, 1), fie ca o cursă de alergări în propria istorie, „ține-ți respirația, ia-ți avânt și/ pornește la nenumărați metri vid” (căutând gara, 2). Cele două căi inițiatice, urmate de altfel de autoare, înseamnă plutirea în adâncuri, în dulcea echivocitate a visului ori în ermetica abisului, precum și asumarea libertății, prin desprinderea de matcă, prin propriul experiment. Folosirea unei tehnici a serialității, trei poeme numindu-se grădina cu nuci, alte patru, vătămările, dovedește flexibilitatea punctelor de vedere. În aceeași privință, marcându-se o viziune dualistă, se recurge adesea la neastâmpărul ludic și la o ironie subtilă: „ții nuca în palme, dar ea se transformă/ într-o maiestuoasă cușcă de nuc” (grădina cu nuci – dezvelire). Metoda poetei constă într-un discurs care, la început pare disparat, evaziv, marcat de o dezorientare, de un ton minor, pentru ca, treptat, să se coaguleze într-un lirism proeminent, epurat, misterios, dispersându-se în voalurile inefabilității. Fragmentarismul, o senzualitate disimulată, estetica urâtului, folosită mai mult în compensație, neostentativ, sunt elemente vivifiante, care măresc gradul de fascinație al textelor: „hornarul ia cu grijă cuibul rândunicii/ și-l așează pe acoperiș// doar patul extensibil al tăcerii ne mai încape/ limba răgazului își face loc perfidă/ între noi stăm întinși, cercul buzat/ se-apropie de canapea; să ne mișcăm:/ atingerea este funcție de plictis până/ când nu mai auzim decât răsuflarea decorului/ androgin: două bestii de aer au pulverizat camera/ culoarele au explodat sub efectul unor dinamite/ târzii. doi hoți au montat elice și aripi marfarelor/ toți trecătorii au scăpat ghearelor/  amorțelii// […]/ încălecăm amurgul, fiecare în pielea celuilalt” (plecarea după o partidă). Poeta face naveta, cu o complicitate dezinvoltă, între inocență, atmosfera domestică, sugestia abstract senzuală, imaginea unei lumi alienate, vis. Lirica sa se poate defini ca una a despărțirii de convenții, de tot felul de dependențe, de memorie, de senzații, de cuvinte, configurându-se totuși ca un mozaic alcătuit din toate acestea. Ca într-un joc de copii, închizând ochii pentru a evada, ea caută o altă realitate: „închideam pleoapele hotărâtă să le deschid pe-un alt loc:/ unul rece, impersonal,/ dar adânc” (trecătoarea).

Discursul este marcat de semnele ciocnirii/coincidenței dintre sfârșit și început, fantasmele morții (străbunul, moșul, fotografia îngălbenită) coabitând cu imagini ale vieții, trecerea, extincția fiind tratate cu afecțiune, existența însăși având aspectul unei irealități, al fatalității unei transe, amalgamând cotidianul și simbolicul, conținând simultan și transformarea și încremenirea. Aceasta este chiar teza/performanța cărții. În virtutea ei, este văzută și relația dintre realitatea frustă și paradisul artificial al reclamelor, dintre înfometatul urs de pădure și placidul ursuleț de pluș (tedy-bear).

Grupajul adulescența cuprinde texte oarecum simptomatice pentru vârsta evocată, scrise conform datării lor, între 19 și 20 de ani. Temele, previzibile, sunt iubirea care devoră realitatea, deziluziile, timpul exploziv/imploziv, dulceața păcatului, raportul dintre eu și lume etc. Poemele au un fel propriu de spontaneitate gândită, recurgând la jocuri de limbaj, de imagini, la o ermetică derivând dintr-o asceză lirică. Decupaje din realitate gravitează spre un eu tânăr care imperceptibil își arogă centrul universului. Poeta are continuu o voluptate bine temperată a ludicului lexical, iar în sângele ei are loc,  cum e de așteptat, un trafic de arme ascunse. Totuși, temperamental ea este o lucidă, dominată de o sentimentalitate cerebrală, cu drama inclusă, având certitudinea sinuciderii, resimțind solitudinea speciei, ereditatea păcatelor: „eu stau singură în Devoria: îmi lustruiesc privirile de patul puștii care mă țintește:// țintește-mă numai pe mine țintește-mă!/ noaptea dorm în cușca din Devoria// cușcă, fii numai pentru mine cușcă, aici în/ Devoria – gloria liniei drepte! tai cu dinții venele cărților, mușc poetica jugulară delirând <<eu! eu!>> eu cu toate tinichelele lumii legate într-un lanț străbun de păcate// iarna asta mă dor fibrele în simfonia lungimii fibrelor, îmi explodează gura la/ peștera gurilor/ andra și andros fac dragoste în vasta mea cochilie unde eu nu încap de ochi// ochii mei te explorează până la urmă strig strigăm pe melcește confundând sunetele tueu tueu teuu teuuu/ în balta inconștienței/ degetele mele – peștișori aurii” (vătămările, p. 62-63).

Lirică de cunoaștere, de căutare a identității, explorând ca un mic periscop iluziile realității, scrutând visul, viața, raiul sau undergroundul, iubirea, teama, descoperind exteriorul/alteritatea, moartea, se remarcă totuși prin reticență, discreție, evitând parcă să numească în chip direct lucrurile, alegorizând vag, ritualizând de fapt o luare în posesie gândită, pre-meditată. În același joc al eschivei, cercul perceptiv este limitat, camera, familia, imaginea arhetipală a bunicului, cu rare evaziuni, discoteca, peisajul scos parcă din canoanele abisalității. Sunt identificabile câteva trucuri captivante ale feminității, cum ar fi vulnerabilitatea, imaginea ascunsă, senzualitatea disimulată, inocentarea limbajului, exhibarea intimității, experiențe ale redimensionării timpului, voracitatea iubirii sau ritualul metamorfozelor: „dacă mă uit în carcasa unui vechi sentiment,/ apare visul: ciorchini întunecați mă urmează printr-o piață cu struguri/ mersul meu are consistența sâmburilor nevăzuți în/ dulceața fructului și/ mereu cineva se găsește lângă mine/ buzele mi se deschid între alte buze// astfel copiez o singură femeie: <<poezia trebuie să fie dublă>>/ bicefală sau bicorporală?/ trec în privirile strâmte ale vânzătorilor/ cumpăr totul cu ochii închiși/ nu există ciorchini siamezi/ dar eu și apropiații necunoscuți/ suntem marginile poemului ce/ înrămează fără contur/ visarea” (cargo).

Poeta încearcă depășirea unui stadiu al cunoașterii, face eforturi de ieșire din sine, caută o cale (poetică) de lecuire de singurătatea existențială, pentru că, după neștiința inocentă a adulescenței, resimte în continuare, neputința comunicării cu lumea, dificultatea desprinderii de matricea genetică, neîmplinirea prin împărtășirea iubirii, în esență o criză a realității. Imaginea absurdă a vieții ca recluziune, ca mecanism birocratic, dezumanizant, este prezentă în poemul kafkian Kușka: „orice refugiu este o sursă de praf. numai părăsirea lui înseamnă dinamism și autosuficiență. Plecarea – fața regală a mișcării/ * /ai aprins focul; te îndepărtezi. viața trebuie să îți fie paralelă cu cea a jarului; pornești”.

Debutul Roxanei Sicoe-Tirea, încadrabil într-un expresionism ermetizat, este unul remarcabil, relevând o poetă cu un univers definit, cu un discurs personalizat, elegant, voce care se detașează în forță de locurile comune ale generației sale.

© 2007 Revista Ramuri