Recensământul ascuns
de Nicolae PRELIPCEANU
Ceea ce face astăzi deliciul cititorilor, câți au mai rămas, este mărturisirea, mascată sau, de preferință, nemascată, a autorului despre viața lui. Autoreferențialitatea este la mare modă printre scriitori, dar eu cred că piața le dictează moda, exact ca-n cazul ciorapilor de damă ori al tricourilor. Scriitorul de ficțiuni are o șansă numai dacă sub ficțiune îngroapă, dar cam la suprafață, ceva din viața lui sau a altui personaj real, astfel încât cititorul să se „prindă” și să zică „aha”. Cu ani în urmă, vorba lui Svejk, am auzit o doamnă profesoară de la Facultatea de Filozofie de la Cluj spunând verde în față unor prozatori pesemne cam autobiografiști că literatura începe atunci când ai terminat cu propria biografie și reușești să creezi tu altele. Erau chiar anii când un Radu Cosașu ne povestea cu voluptăți din parte-i, dar și din aceea a cititorului, cum fusese apostrofat de femeia de serviciu de la „Gazeta literară” cu vocabula „ficționarilor”. Desigur, biata femeie se referea la toți tinerii scriitori printre care dl Cosașu se număra în acei ani. Dar se mai referea ea și la un adevăr ascuns, bine camuflat sub zodia dublului limbaj, despre care mă apucasem și eu să vă scriu, dar am șters totul la repezeală. Și anume la faptul că toți aceia, Radu Cosașu, Nicolae Țic, Ion Băieșu poate, publicau de zor reportaje despre realitatea socialistă, cosmetizând-o de să n-o mai recunoști, să citești și să nu crezi. Or, ea, femeia de serviciu știa foarte bine cum e realitatea socialistă și atunci îi trecea la creatorii de ficțiuni. Ficțiuni dictate de altfel chiar de partidul clasei muncitoare, deci și al femeii de serviciu de la „Gazeta literară”.
Atunci, mă întreb, să fie doar o compensație a lungilor ani de minciuni și ficțiuni, această sete după real și real și real? Ar fi așa dacă s-ar întâmpla numai în acele zone ale lumii care au stat sub zodia ficțiunii forțate și festive, dar după unele informații setea de real este generalizată chiar în lumea civilizată, care a evitat dictatura troglodiților de partid și de stat. În fond, clasele de jos, asemenea femeii de serviciu de la „Gazeta literară” de altădată, au fost totdeauna mai aproape de realitate, au simțit-o mai bine, în timp ce aristocrații, din rândul cărora, într-o vreme, se recoltau cititorii de literatură, au fost întotdeauna rupți de ea. Or, astăzi trăim o epocă de intensă democratizare, care cuprinde, cum e și firesc, și gusturile publice. Cu atât mai mult cu cât numărul, fie el și limitat, de cititori provine din clasele foste de jos. Căci astăzi nimeni nu mai e de jos, nimeni nu mai e de sus, nimeni nu mai e în centru, nimeni nu mai e marginal. Cel puțin în teorie. Fiecare clasă care face, în istorie, un pas înainte sau în sus, își aduce cu sine, chiar într-o nouă stare și înfățișare, obiceiurile și gusturile, poate pe alocuri cosmetizate, după gradul de ipocrizie de care e în stare. Există și atâția oameni instruiți, cu școli de nivelul aristocrației de altădată, care cântă în struna prostului gust, pentru că așa e acum „trendy”, sau „cool”. În anii comunismului nu era nici „trendy” și nici „cool” să le cânți ălora în strună, ci era pur și simplu mortal sau aproape să nu o faci. Dublul limbaj, poate chiar mai mult decât sau în colaborare cu somnul rațiunii naște monștri perfecți. Iar lumea artelor e plină de monștri. Uitați-vă numai la filmele pentru copii, care depășesc mult ceea ce ar fi fost considerat horror de adulții de altădată.
Cel care se uită multă vreme la un bloc de gheață devine și el, cu timpul, un bloc de gheață, am scris cândva nebătând nici o șa ca să priceapă vreo iapă. Dacă înlocuim în această, în fond, ecuație expresia „bloc de gheață” cu „monștri” vom obține un adevăr la fel de valabil, ba încă poate mai valabil, fiind și mai puțin metaforic decât cel dintâi.
Nu spun cine știe ce adevăr nou dacă afirm că micul sau marele monstru din interiorul creatorului prinde viață, încet-încet, în interiorul cititorului său, iar acesta crede, chiar în acel moment, că, în sfârșit, a înțeles opera. Or, cum astăzi autoreferențialitatea este practicată mai ales de persoane cu un interior extrem de tulbure, o spun ca și cum n-am fi mai toți în situația asta, e ceva de transmis.
Dar dacă stăm și ne gândim mai bine, ce nu naște monștri în zilele noastre? Libertatea naște monștri, captivitatea naște monștri, dictatura naște monștri, democrația naște monștri. Ne plângem că ne-am înmulțit peste măsură pe acest glob și că totul e cotropit și alterat, distrus de om. Dar la nici un recensământ al populației nu se numără decât cei văzuți, nevăzuții, monștrii interiori rămân pe dinafara statisticilor care se alcătuiesc după aceea. Așa că nu fiți triști, poate că va scădea populația României și cea a Europei cu 50 % în anul 2000 și nu știu cât, dar scăderea va fi compensată, sunt sigur de asta, de numărul tot mai mare de monștri pe care fiecare cetățean îi va crește la sân ca pe șerpii din prea cunoscuta vorbă și tot ca acolo ei îl vor devora. De altfel și acum suntem de cel puțin o sută de ori mai mulți decât ne numărăm. Din satelit sau de pe uscat. Cât despre artiști, romancieri mai ales, dacă n-au monștri personali de expus pentru publicul avid, cât mai e, mai bine să se facă, vorba lui Arghezi despre oarecum altceva, căcănari.
|
|