Dacã se întâmplã, român fiind, sã vizitezi Roma cu douã-trei zile înainte de asasinarea Giovannei Reggiani, ce descoperi? Un fabulos oraº-palimpsest în care succesivele înscrisuri/straturi culturale coexistã într-un dialog strãlucit ºi afirmã împreunã o monumentalitate ce-þi taie respiraþia.

De oriunde ai porni, ai sentimentul puternic cã te afli în locul unde este tezaurizatã ºi pãstratã vie memoria culturalã ºi spiritualã a lumii europene. De pildã, un bun început pentru cãlãtoria ta iniþiaticã, plinã de fervoare, poate fi mitologicul Colosseum. Aproape, Forumul roman, tot în preajmã – Domus Aurea, ruinele palatului lui Nero, apoi, la câþiva paºi, Piaþa ºi Columna lui Traian ºi, imediat, Piaþa Veneþia ºi palatul de la balconul cãruia îºi þinea discursurile Mussolini. Din acest centru, în orice direcþie ai lua-o, traseul este încãrcat de semne profund grãitoare. Spre Tibru (Tevere): vezi Teatro di Marcello ºi Piaþa Bocca della Verita, treci podul, ajungi pe Isola Tiberina ºi apoi în Trastevere, unde þinta ta va fi, neapãrat, bazilica Santa Maria in Trastevere (cea mai veche bisericã a Romei, datând se pare din vremea Papei Calixtus I, anii 217-222); sau pãºeºti pe celebrul Corso ºi, abãtându-te puþin, ajungi la felliniana Fontana di Trevi ºi la Piazza Di Spagna, pentru a-þi încheia periplul în Piazza del Popolo, cu biserica Santa Maria del Popolo (construitã acolo unde fusese îngropat Nero, ca sã se sfinþeascã spaþiul), care adãposteºte capodopere de Rafael, Caravaggio, Bernini ºi Pinturicchio; sau te îndrepþi spre uimitorul Panteon (cu cel mai mare dom zidit din Europa – are înãlþimea ºi diametrul de 43,3 m – ºi cu acel Oculus, deschidere, ochi ce leagã universul omenesc, prin luminã, de cel celest...); lângã Panteon, Piaþa Navona, cu Fântâna celor Patru Fluvii (sculptura centralã îi aparþine lui Bernini), bazilica San Luigi dei Francesi (cu opere de Caravaggio), ludicul Obelisc Elefant (iarãºi Bernini) sau Campo dei Fiori.

Poþi avea nenumãrate trasee iniþiatice, dar, neîndoios, nu trebuie sã lipseascã din exerciþiul tãu de cunoaºtere copleºitoarele bazilici: San Pietro, San Clemente, Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano (la câþiva paºi, ºi Scala Santa), San Pietro in Vincoli (cu „Moise” de Michelangelo ºi cu lanþurile Sfântului Petru), Santa Maria degli Angeli (în 1561, Papa i-a comandat lui Michelangelo sã transforme sala centralã a Termelor lui Diocliþian, frigidarium-ul, în bisericã...)., Santa Maria della Vittoria (cu „Extazul Sfintei Tereza”, de Bernini) ºi altele, ºi altele.

Dar, peste tot în preumblarea ta încântatã, român fiind, vei mai descoperi ceva. Ceva care te ºocheazã. Pe treptele catedralelor dai cu ochii de niºte neverosimile apariþii groteºti (pentru a folosi termenul apãrut odatã cu picturile murale din Domus Aurea a lui Nero...): femei murdare, hidoase, în fuste înflorate, care cerºesc agresiv (mai rar, bãrbaþi); dacã te apropii de aceºti oameni vei constata cã toþi vorbesc româneºte. Curând îþi dai seama cã sunt foarte mulþi ºi cã monopolizeazã fiecare loc public faimos, de la Villa Borghese ºi pânã la Vatican, de la Via Veneto ºi pânã la Via della Conciliazione, de la Termini (vai!...) ºi pânã la Ponte Sant Angelo. Evident, eºti marcat de aceastã repetatã scenã de coºmar cu cerºetori vorbitori de românã (cetãþeni români, de etnie rromã). Te întrebi cum îi (ne!) vãd, cum îi (ne!) percep italienii ºi puzderia de turiºti de pe toate continentele ce se plimbã extaziaþi prin Cetatea Eternã încercând, cu camerele lor digitale, sã eternizeze clipa. Ca pe o nouã invazie barbarã, ca pe o ciudatã rãbufnire de subumanitate, ca pe un virus letal care se fixeazã pe un organism sãnãtos, prosper?

ªi te mai întrebi înciudat de ce vorbesc cerºetorii doar româneºte, fiindcã, nu-i aºa?, au ºi alþii sãracii lor, chiar rromii lor, de ce numai ai noºtri sunt de gãsit în aceastã posturã oripilantã. Cum de deþinem noi un asemenea nefericit record? Cum de am ajuns sã exportãm atâta mizerie-sãrãcie-lipsã de educaþie-violenþã-infracþionalitate etc.? Dacã exportãm aºa ceva, cât de rãu stau lucrurile acasã?

Aceste întrebãri ºi rãspunsurile la ele cred cã s-ar cuveni sã-i preocupe pe oamenii noºtri politici, iar nu nesfârºita ceartã la care asistãm de câþiva ani. Rãzboiul acesta absurd ce macinã taberele politice de la noi îmi aduce aminte imaginea aceea clasicã: pe puntea unei nave, membrii echipajului, în loc sã caute sã ducã vasul la mal, se luptã nebuneºte pentru supremaþie, în vreme ce ambarcaþiunea se scufundã fatal.