Dacă se întâmplă, român fiind, să vizitezi Roma cu două-trei zile înainte de asasinarea Giovannei Reggiani, ce descoperi? Un fabulos oraș-palimpsest în care succesivele înscrisuri/straturi culturale coexistă într-un dialog strălucit și afirmă împreună o monumentalitate ce-ți taie respirația.
De oriunde ai porni, ai sentimentul puternic că te afli în locul unde este tezaurizată și păstrată vie memoria culturală și spirituală a lumii europene. De pildă, un bun început pentru călătoria ta inițiatică, plină de fervoare, poate fi mitologicul Colosseum. Aproape, Forumul roman, tot în preajmă – Domus Aurea, ruinele palatului lui Nero, apoi, la câțiva pași, Piața și Columna lui Traian și, imediat, Piața Veneția și palatul de la balconul căruia își ținea discursurile Mussolini. Din acest centru, în orice direcție ai lua-o, traseul este încărcat de semne profund grăitoare. Spre Tibru (Tevere): vezi Teatro di Marcello și Piața Bocca della Verita, treci podul, ajungi pe Isola Tiberina și apoi în Trastevere, unde ținta ta va fi, neapărat, bazilica Santa Maria in Trastevere (cea mai veche biserică a Romei, datând se pare din vremea Papei Calixtus I, anii 217-222); sau pășești pe celebrul Corso și, abătându-te puțin, ajungi la felliniana Fontana di Trevi și la Piazza Di Spagna, pentru a-ți încheia periplul în Piazza del Popolo, cu biserica Santa Maria del Popolo (construită acolo unde fusese îngropat Nero, ca să se sfințească spațiul), care adăpostește capodopere de Rafael, Caravaggio, Bernini și Pinturicchio; sau te îndrepți spre uimitorul Panteon (cu cel mai mare dom zidit din Europa – are înălțimea și diametrul de 43,3 m – și cu acel Oculus, deschidere, ochi ce leagă universul omenesc, prin lumină, de cel celest...); lângă Panteon, Piața Navona, cu Fântâna celor Patru Fluvii (sculptura centrală îi aparține lui Bernini), bazilica San Luigi dei Francesi (cu opere de Caravaggio), ludicul Obelisc Elefant (iarăși Bernini) sau Campo dei Fiori.
Poți avea nenumărate trasee inițiatice, dar, neîndoios, nu trebuie să lipsească din exercițiul tău de cunoaștere copleșitoarele bazilici: San Pietro, San Clemente, Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano (la câțiva pași, și Scala Santa), San Pietro in Vincoli (cu „Moise” de Michelangelo și cu lanțurile Sfântului Petru), Santa Maria degli Angeli (în 1561, Papa i-a comandat lui Michelangelo să transforme sala centrală a Termelor lui Dioclițian, frigidarium-ul, în biserică...)., Santa Maria della Vittoria (cu „Extazul Sfintei Tereza”, de Bernini) și altele, și altele.
Dar, peste tot în preumblarea ta încântată, român fiind, vei mai descoperi ceva. Ceva care te șochează. Pe treptele catedralelor dai cu ochii de niște neverosimile apariții grotești (pentru a folosi termenul apărut odată cu picturile murale din Domus Aurea a lui Nero...): femei murdare, hidoase, în fuste înflorate, care cerșesc agresiv (mai rar, bărbați); dacă te apropii de acești oameni vei constata că toți vorbesc românește. Curând îți dai seama că sunt foarte mulți și că monopolizează fiecare loc public faimos, de la Villa Borghese și până la Vatican, de la Via Veneto și până la Via della Conciliazione, de la Termini (vai!...) și până la Ponte Sant Angelo. Evident, ești marcat de această repetată scenă de coșmar cu cerșetori vorbitori de română (cetățeni români, de etnie rromă). Te întrebi cum îi (ne!) văd, cum îi (ne!) percep italienii și puzderia de turiști de pe toate continentele ce se plimbă extaziați prin Cetatea Eternă încercând, cu camerele lor digitale, să eternizeze clipa. Ca pe o nouă invazie barbară, ca pe o ciudată răbufnire de subumanitate, ca pe un virus letal care se fixează pe un organism sănătos, prosper?
Și te mai întrebi înciudat de ce vorbesc cerșetorii doar românește, fiindcă, nu-i așa?, au și alții săracii lor, chiar rromii lor, de ce numai ai noștri sunt de găsit în această postură oripilantă. Cum de deținem noi un asemenea nefericit record? Cum de am ajuns să exportăm atâta mizerie-sărăcie-lipsă de educație-violență-infracționalitate etc.? Dacă exportăm așa ceva, cât de rău stau lucrurile acasă?
Aceste întrebări și răspunsurile la ele cred că s-ar cuveni să-i preocupe pe oamenii noștri politici, iar nu nesfârșita ceartă la care asistăm de câțiva ani. Războiul acesta absurd ce macină taberele politice de la noi îmi aduce aminte imaginea aceea clasică: pe puntea unei nave, membrii echipajului, în loc să caute să ducă vasul la mal, se luptă nebunește pentru supremație, în vreme ce ambarcațiunea se scufundă fatal.