Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un intens monolog

        de Ioan St. LAZĂR

Nu o dată, se întâmplă ca, întâlnindu-se doi artiști (indiferent din ce breaslă), în dialogul lor, chiar când discută fiecare despre celălalt și opera lui (ca doi prieteni ce se prețuiesc reciproc), se observă că, de la un timp, fiecare vorbește despre sine, în replică la experiența de creație a celuilalt, pe care o resimte, din perspectiva lui, ca un neajuns, ori ca un stimul. Nu altfel se întâmplă „În grădina lui Tagore“ (Editura „Ramuri”, 2007, 92 pag. Tipografia „Conphys”. Rm. Vâlcea), unde poetul Petre Tănăsoaica „se întâlnește“, din când în când, pe o alee sau alta, cu însuși marele poet indian și, lăsând reverența în subsidiar, îi vorbește despre frământările lui (și numai ale lui!), care-l dor până la strigăt. Mai poate să spună Tagore și el ceva plin de miez cum îl știm? Nu. Totul, în aceste frumoase și încercate versuri (așezate ca o proză poetică) este un intens monolog, în care poetul mai tânăr nu se raportează doar la „grădinarul“ pământean, ci și la Cel din ceruri, invocat, evocat, provocat, revocat și iarăși invocat, evocat ... pentru a oferi zbuciumului său un catharsis ...

Nu este unică asemenea schemă trialogică în care, de fapt, locutor nu este decât unul: autorul. Shakespeare a fost „prins“ în ea, depășind părelnicul „triunghi amoros“ prin eternizarea artei sale. Și, mai departe, în „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară ...“, Vasile Voiculescu depășea erosul prin agape într-o „Cântare a Cântărilor“ rediviva (precum observă Bartolomeu Valeriu Anania), îngemănând ontologia artei în ontologia sacrului ... Iar dacă acestea ar fi reperele (prime!), advin și întrebările: subîntinde eroul liric al lui Petre Tănăsoaica zborul spre asemenea zariști de artă și sacralitate? Are dramatismul lui tensiunea fundamentată a destinului uman în „dialog“ cu Divinitatea? Nu suntem departe de a răspunde (Iov, Ieremia, David, Eclesiastul ni se propun ca alte repere ...) într-un răstimp, că poetul se află în acest areal...

Remarcăm, mai întâi, că, în schema lui trialogică, fiecare dintre cei trei ...interlocutori reprezintă câte un simbol poetic substanțial, de o bogăție aparte, reuniți semnificativ în incinta unei (triunghiulare?) grădini, în care, pe diverse coarde ale psaltirii lui, se exhibă poetul, raportându-se când la Tagore, când la Dumnezeu, dar mai ales la „rana” fatală a lui și a lumii...

De altfel, toposul poetic al grădinii – derulându-și „povestea” din Eden către imperiul Semiramidei (ca una din minunile terestre), apoi către Akademos-ul lui Platon (în care se elevau filosofii), către poezia florală a minunatului Saadi și, în cele din urmă, către ideea acelui guru- poet indian de a-și asuma rostul de „grădinar“ -, devine în poezia lui Petre Tănăsoaica simbol al lumii pământene, lume căzută, profană, dar în ierburile căreia este imanent și Dumnezeu; această lume este un melange de profan și sacru, de ceva ce trece și ceva ce rămâne, fiindcă Dumnezeu nu suportă să nu-și susțină, totuși, creaturile, în spațiul și timpul pedepsei. Iar prin aceasta, Cel de Sus își revelă o mirabilă umanitate, pe care chiar și mizează poetul în faptele și destinul lui („... poate cenușă voi fi sau doar lacrima care Ți se va stinge pe gură“ -p. 38).

Fără îndoială, Petre Tănăsoaica îl prețuiește mult pe predecesorul său indian, care, spre deosebire de, să zicem, Platon, ocrotitor al „aleșilor“, e „grădinarul“ întregii lumi, al umanului integral, al bucuriei și suferinței, al iubirii și dezamăgirii, al sublimului și macabrului, al vizibilului și ascunsului, al certitudinii și greșelii. Despre misterul acestor contradicții tăifăsuind, „pe un munte de sare“, ajung împreună la soluția unei audiențe tainice la Dumnezeu („Doamne, am stat cu Tagore pe un munte de sare! Primește-mă împreună cu el, la o cină de taină!“ - pg. 18). În universul indian al lui Tagore își relevă, identități ființiale („O iarbă măruntă crește la mine în cimitir ... Miroase a cimbrișor și seamănă cu cea care crește în curte la Nehru, în grădina ultimului vicerege britanic ... “ -p. 20); din același univers ar vrea să se abstragă uneori în nostalgia destinului său donquihotesc, după zările de acasă, unde-i mijește speranța că ar fi putând fi cheile de la intrarea în Paradis („Trec zilele ca o cireadă de bivoli pe câmpia tot mai sărată, am fi putut muri călărindu-i pe Calea Lactee, care ne aducea acasă, dar cui îi păsa, drumul acela nu ducea nicăieri, era doar o iluzie că ne-am fi putut întoarce, cheile de la Paradis erau aruncate“ -p. 41).

Întretăiat de zigzagurile spontaneității, și astfel, cu oralitatea organică dialogicului, discursul liric intuiește „în grădina lui Tagore“ aura cețoasă, misterioasă a unei dureri irepresibile, a unei tristeți incurabile (ca în „marea trecere“ din lirica lui Blaga), iar de aceasta poetul nu-l face vinovat pe „grădinarul” terestru, ci pe Acela Divin, autor al unei „sfinte erori”. La umbra acesteia se roagă a fi primit în Rai Tagore. („Doamne, Te rog, pentru a-i ține întruna ușa-n raiuri deschisă, lui Tagore să-i pui masa cine-i la umbra Sfintei Tale Erori!!! – p.26), în timp ce el rămâne să-și poarte, sângerând, crucea unui Destin ce nu încetează să cerceteze sensurile divine ale lumii. Așa îl redescoperă, la un moment dat, „în spatele unor camioane” („încărcate de melancolie”), uriași gândaci de bucătărie, care trăgeau noaptea ca o plasă peste religia singurătății”, „pe Apostolul Pavel cerându-și iertare pentru adevărul pe care nu l-a rostit”. – p 52.

În căutarea acestui adevăr, rememorează secvențele mai semnificative care i-au îndurerat existența, clătinându-i credința (incontestabilă, altfel!) și silindu-l, față de Divinitate, la atitudini de frondă îndârjită („Nu-ți fă iluzii, Doamne, nu-ți cer îndurare pentru suferința cărnii care mă otrăvi” – p.19), menționând că aici poetul renunță la forma reverențioasă a persoanei a doua singular începută cu majusculă!), din gesturi de disperată neliniște și rugă („Doamne, răstoarnă Tu Himalaya credinței peste câmpii și nu lăsa vulturii să mă risipească, poate pe Gangele sângelui meu va trece luntrașul spre Marea cea Mare, pe al cărei țărm voi putea adormi – p. 38). Nesomnul poetului este dat de amintirea clipelor de sacră androginie ale iubirii („Va fi o dimineață de iarnă când voi desena, cu mâini înghețate, chipul tău în biserici și ai să îmi semeni, când va trece spre altare Maria!) – p. 62, dar mai ales de instalarea nefericirii („Himalaya fierbea în iarbă și te vrăjise cântecul altui Pan, cum stăteai pe taluzul de marmură, odaliscă…” – p. 65-66), ceea ce determină întețirea sentimentului („Era o goană turbată de cai scăpați în galop peste câmpia de fildeș a nopții, era o iarnă fierbinte sub cerul bengal și îl așteptam pe Alexandru cel Mare să dezlege sângele din strugurii copți…” – p. 66). (Și nu putem să nu remarcăm frumusețea acestor versuri de dragoste…)

Dar mai ales versurile despre starea critică a sănătății (poetul suferise un preinfarct!) sunt antologice: („Și, surâzând, chirurgul stă și așteaptă să-l rog ca să-mi deschidă pieptul, dar cum nu cred că el este Dumnezeu, întrevăd o soartă mai bună, inima să o ia din loc din proprie inițiativă, să pornească motoarele; Până la ziuă nu mai e mult, iar în lumină Te-aș putea lăsa pe Tine să o atingi, dar chirurgul surâde de parcă ar fi Dumnezeu!” – p. 71). Apelul la Divinitate prilejuiește un monolog liric care măsoară deopotrivă umilitatea omului (asemenea boabelor „de nisip”) și noblețea Domnului (care nu-și pedepsește apostatul, ce așteaptă cu „dor” întoarcerea lui la rugăciune): „Știu că acum îți faci socoteli, ai putea să mă pierzi printre boabele de nisip, pe care le-aduni, dar încă Ți-e dor să mă vezi chemându-Te seara în rugăciuni!” (p-71-72)

În fond ce-i reproșează lui Dumnezeu, prietenul lui Tagore? Într-un cuvânt: răul din lume, efemeritatea, eufemism al morții! Alungat din paradis și pedepsit cu potop, cuplul uman e salvat de același Dumnezeu
creator și însoțitor și, deși trăiește un nou moment auroral-cosmogonic, contează acum să-i reproșeze reluarea „păcatului originar”: „…Doamne, dacă ne-ai însoțit, de ce nu ne-ai spus ce semințe amare îngroapă la rădăcină copacul sub care ne-am oprit?” (p.74). Uneori, insul uman care este poetul parcă-și dorește („încă mai caut”) un alt Dumnezeu decât cel biblic, în întregime bun, deci „iertat”, „pentru că n-ai îndrăznit să fii Dumnezeul nici unui Șarpe!” (p.30). Omul, însă, nu poartă decât chipul unui singur Dumnezeu, iar acesta nu este, totuși (se convinge, nu fără o anume ironie, apostatul într-un târziu?!), producătorul răului, ci oamenii înșiși: „poate Dumnezeu a fost el însuși metalurgist, a făcut potcoave și cercuri la roți, a făcut lacăte la păcate și chei la cine știe ce adevăr ajungi să cunoști când te aștepți mai puțin, dar nu cred că tot el a făcut lama de fier care intră în inimă, el a lipsit de la atâtea războaie și doar noi am dus morții la cimitir…” (p.86).

De altfel, din experiența personală, poetul resimte compasiunea și grija lui Dumnezeu: „…Mai trece un an și chirurgul surâde, surâde, iar Tu nu ai curaj inima mea s-o atingi, Ți-e frică să nu-Ți rămână în palmă…” (p.72). Acest revers al medaliei cu chipul nevăzut al Divinității nu absolvă, însă, de suferința metafizică, omul, chipul Ei cel văzut. El retrăiește melancolia fără de leac (în ipostaza Împăratului ce a înălțat Palatul Credinței de la Taj Mahal – p.72-78) și tragismul iminenței morții (în ipostazele uman-hristice din grădina Ghetsimani și de pe dealul Golgotei). O poezie precum „Cu sângele șiroind de sub coroana de spini” ar putea fi antologică, dacă n-ar avea, în felul postmodern, prea multe topos-uri (aici, biblice) împletite…

Concluzivă (și admirabilă!) ne apare poezia finală, „Dumnezeu stă la masă, ros de melancolie și de păcat”, în care transpare compasiunea Divinității pentru om, regretul său pentru “răul din lume”: „Habar n-ai, îi spune acestuia (Sfântului Petru – n.n.), ce greu e să nu ai cui să te plângi!” - ceea ce, în altă ordine de idei, dacă nu e o percepție (posibil!) proprie, în registrul moral-afectiv, ne întoarce (tot postmodern) la Eminescu („De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”) nu departe și de plânsul profunzimilor Pământului, la Eminescu („Und’ izvoare plâng în vale” și unde „Apele plâng clar inzvorând în fântâne”) sau ale Cerului, la Bacovia („Aud materia plângând”). Poezia inserează motivul apocrif al relației „amicale” între Dumnezeu și Sfântul Petru, relație în care, „ros de melancolie și de păcat”, „Dumnezeu stătea la masă cu Sfântul Petru, juca zaruri și se dădea bătut” – fapt neobișnuit, dar o penitență pe care și-o asumă semnificativ ținând seama de regretul anterior exprimat. Sau, dacă l-am crede pe Sfântul Petre, ipostaza simbolică, celest-sacrală, a poetului cognomen din “grădina lui Tagore”, ajuns, în sfârșit, la cheile Raiului, am spune că Dumnezeu însuși, în umanitatea lui, i-a dat omului ajuns alături de el dreptate pentru suferința fatală de pe pământ. Pentru aceeași arșiță de acolo (unde poetul simțea în sine cum „Himalaya fierbe” a invadat și în Eden (aici tot el simțise deja cum „Universul începe să fiarbă”), i-a pârjolit pădurile și i-a secat apele și Dumnezeu însuși nu a putut (sau nu a vrut!) să oprească această suferință (răul!) din lume. Și-a asumat-o și El, cu umanitate absolută…

A învins apostazia omului sau umanitatea Domnului? A ajuns ciclul cosmic la eschatologie? A ajuns poetul la viziunea absolută a suferinței? Care-i va fi de-acum bucuria? (potrivit dictonului „Prin suferință, spre bucurie!”)?!

Poezia religioasă a lui Petre Tănăsoaica, deloc convențională, dar afină mai ales cu accentele din Vechiul Testament, iscă patetic mereu întrebări. Și riscă și răspunsuri. În căutarea adevărului ascuns, ultim.

Ea reprezintă un nod nou în rețeaua de psalmi moderni din poezia românească (și nu numai!).

O mențiune finală se cuvine și pentru ilustrația grafică realizată de către Constantin Neacșu, membru al Uniunii Artiștilor Plastici, care interpretează postmodern, în factură figurativă ori abstractă, motive simbolice tradiționale: cercul, clepsidra, crucea ș.a, implicând o consonanță vibrantă cu tensiunea poeziei.

© 2007 Revista Ramuri