Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








România se reorientează economic, oarecum ca restul lumii, dar fără cultură

        de Andrei Codrescu

Interviu de Ion Jianu

Ion Jianu: Probabil că aţi obosit răspunzând la o curiozitate gazetărească venită din România: cum aţi reuşit să ajungeţi cea mai importantă voce a culturii române în S.U.A.? L-aţi depăşit, ca şi vânzări de cărţi, pe marele Mircea Eliade?
Andrei Codrescu: La aceste chestii nici nu m-am gândit. Nu am scris niciodată ca să devin o „importantă voce a culturii române în S.U.A.“. Adevărul e că România nu mi-a trecut prin cap decât când am scris pe teme româneşti şi, probabil, nici atunci. „Importanţa“ nu-i importantă pentru mine, dar dacă ajută la „imaginea“ României, foarte bine. Impresia mea e că am fost onest în observaţii şi am compromis mai degrab㠄imaginea“ (dorită de putere) României. Cât despre vânzări, nu concurez cu Eliade: morţii se vând mai bine. E, desigur, o glumă. I.J.: Aţi scris în limba română, apoi - „exilându-v㓠în SUA - aţi scris şi v-aţi consacrat în limba engleză. Aţi găsit un fel de „pod“ între aceste două limbi? A.C.: Am găsit un tunel. Acest tunel intralingvistic este conectat prin rădăcinile limbilor latine şi germanice (prima mea limbă a fost germana). Călătoresc comod prin acest tunel într-un cărucior lansat pe şine de muze. I.J.: Presupun că aţi avut mentori, în România (până la 19 ani, când aţi părăsit ţara natală) şi S.U.A. Care sunt aceştia, ce influenţă majoră au avut asupra scrisului dumneavoastră? A.C.: Cărţile lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Caragiale, Bacovia, şi traduceri din Villon, Baudelaire, Tristan Tzara, Yannis Ritsos mi-au fost mentorii. Liceean la Sibiu, am avut prieteni cu care m-am comentorizat, băieţi cu un an sau doi mai în vârstă decât mine: Ion Pop, Nicolae Stoie, Adrian Munţiu.
Poezia este genul superior

I.J.: Care gen vă satisface mai mult – poezia, proza, eseul? Şi de ce? A.C.: Poezia este genul superior, telegraful minţii maximum încinse. Proza-i lâncedă şi eseurile se plătesc, dar au şi ele un grad de poezie. Dacă poezia-i 90% alcool, celelalte-s între 20-30 de grade. Din păcate, şcoala a distrus organul omului pentru poezie prin mediocritate. I.J.: Ce vă consideraţi: un refugiat planetar, un scriitor universal, un scriitor american de origine română sau...? Cum vă simţiţi? A.C.: Mă consider Codrescu, o invenţie care mă amuză mai mult decât mă nelinişteşte. I.J.: Ce faceţi în afară de literatură? Mai în glumă, mai în serios mi-aţi scris (în ultimul e-mail) că faceţi... tâmplărie?! A fost o glumă?
A.C.: Nu, nu-i glumă. Am atelier de tâmplărie cu scule fine. Creez monstruozităţi plăcute. După o furtună care a smuls mulţi copaci, le-am curăţat rădăcinile, le-am pictat şi le-am repus în pămînt cu rădăcinile în aer. Numesc aceste obiecte „persefone“, după Persefona scăpată din iad şi uleiată de mine, dar şi în sensul unui „perse-telefon“, un canal de comunicare cu lumea subterană. Am construit două case pentru oaspeţi: eventual închegăm o comunitate de scriitori, artişti, aici, în frumoşii Munţi Ozark.
Geniul culturii se stinge din cauza „pieţei“ şi ignoranţei celor de la putere

 I.J.: Acum, la aproape cinci decenii de când aţi părăsit România, aveţi o imagine, o părere asupra literaturii române? Cum v-aţi format-o?
A.C.: Am o grămadă de idei despre literatura română. M-am refamiliarizat, revenind în România aproape în fiecare an. Am întâlnit şi reîntâlnit poeţi şi am reînvăţat cum să citesc pe româneşte. Impresia mea e că aţi trăit într-o perioadă explozivă de creativitate în prima decadă după asasinarea Ceauşeştilor, dar acum se stinge geniul culturii din cauza „pieţei“ şi ignoranţei celor de la putere, tineri născuţi din comunişti şi naţionalişti. I.J.: Ce se ştia de România atunci, când aţi ajuns în S.U.A. (1966), ce se ştie acum? A.C.: În 1966, de Dracula, apoi de Nadia Comăneci (anii ’70) şi (pentru elite) de Mircea Eliade. După căderea comunismului? Numai despre filmele româneşti premiate la Cannes şi la alte festivaluri internaţionale.
I.J.: Aţi revenit în România în 1989 şi după acest an, aţi cunoscut cât de cât realitatea, aţi publicat (în „Dilema“), aţi făcut un film, v-aţi lansat o carte la Craiova ş.a.m.d., adică aţi păstrat un fel de poartă deschisă spre ţara natală. Cum aţi cataloga România acestor ani?
A.C.: E o teză de doctorat să descrii schimbările, mişcările, spiritul timpurilor, evoluţia oraşelor, regiunilor etc. Dar cum am zis deja, perioada cea mai fertilă a fost pe vremea când „creativii“ s-au dezlănţuit într-o (ne)înţelegere a libertăţii. Acum, România se reorientează economic, oarecum ca restul lumii, dar fără cultură. A fost interesant pentru mine modul în care oamenii de rând au trecut rapid de la citirea cărţilor interzise de comunişti la ... manele. Cred că regimul comunist a lăsat după el un surplus de bucurie vulgară care s-a debarasat rapid de pretenţii culturale şi s-a răsfăţat (şi se răsfaţă) cu manele şi sarmale.
Românii trăiesc la nivel

de superstiţii

I.J.: România se confruntă în prezent cu mai multe crize - financiară, morală ş.a.m.d. Cine credeţi că ar putea fi speranţa României în a se depăşi actualul moment critic? A.C.: Nu credeţi tot ce citiţi în ziare. (Inclusiv acest interviu!). Crizele sunt de spirit, nu de purtare corectă sau de economie. Economia o să se îmbunătăţească şi oamenii o să se poarte politicos la slujbă, dar spiritul adevărat, zeitgeistul, o să urmeze căile bătătorite de ţărănimea eliberată în oraşe. Speranţa României e să se se transforme Bucureştiul în Mexico City, Braşovul în Bratislava, Clujul în Budapesta, Craiova în Ankara şi Sibiul în Viena. I.J.: Aţi afirmat, la un moment dat, că în România ar fi oameni cu suflet înspre poezie şi care trăiesc la un nivel spiritual mai înalt decât intelectualii din SUA. Explicaţi-vă, argumentaţi. A.C.: Mi-am schimbat părerea. E chiar invers. Românii au dezvoltat o pasiune spirituală pentru „shopping“ şi produse comerciale, dar trăiesc la nivel de superstiţii. Americanii s-au săturat de shopping şi le este foame de filozofie.

© 2007 Revista Ramuri