Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amarcord-ul lui Ştefan Agopian

        de Gabriela Gheorghişor

Anul trecut au apărut două cărţi importante de memorii: cea a profesorului Paul Cornea (Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache) şi cea a prozatorului Ştefan Agopian, Scriitor în comunism (nişte amintiri). Şi una, şi cealaltă reprezintă o cronică a propriei vieţi, dar şi a epocii în care au trăit cei doi mărturisitori. Dacă Paul Cornea are fibră cărturărească, gravă şi pedagogică, precum şi o vădită conştiinţă a responsabilităţii testimoniului, de tip costinian, Ştefan Agopian seamăn㠖 cum altfel? – cu un Ion Neculce, afinul cronicarilor munteni, gură spurcată şi otrăvită, „bârfitor ca o babă din secolul al XVIII-lea“ (cum îl caracterizează Manolescu pe Neculce, neuitând însă nici de comparaţia cu Procopius, cel cu încondeierea răutăcioasă a contemporanilor într-o Istorie secretă).

De la stilul rafinat şi învăluitor, cu virtuţi poetice şi picturale, din romanele sale pseudo-istorice, Agopian trece, în relatarea amintirilor, la o colocvialitate vivace şi piperată. Narator iscusit şi alert, colportor de bârfe şi zvonuri, povestitor de întâmplări spumoase şi picanterii de budoar, observator truculent şi impudic al omenescului, Ştefan Agopian face astfel, din istoria personală, dar şi a lumii culturale din perioada comunismului, literatură. Un alt fel de literatură, dar tot literatură. De cea mai bună calitate. Romanul autobiografic, care este şi un Bildungsroman, are ca temă centrală dorinţa de a deveni scriitor, o dorinţă capabilă să mute, până la urmă, luna şi alte stele. Sigur, şi luna, şi stelele se mută greu, cu trudă şi infinită răbdare şi, mai ales, cu ajutorul inefabilului noroc, întrupat uneori în oameni providenţiali (Mircea Ciobanu, în cazul de faţă). Cel dintâi capitol al cărţii (Scriitor în comunism, din care sunt extrase, prin reluare-amplificare, şi cele patru povestiri autobiografice din final) reconstituie drumul devenirii scriitoriceşti, de la copilul şi adolescentul împătimit de lectură până la publicarea primelor cărţi. În vacanţa dinaintea admiterii la facultate, petrecută la Craiova (în casa rudelor plecate la mare), junele Agopian, în loc să înveţe la chimie, fizică şi matematică, scrie poezii şi citeşte Dostoievski („care mi se părea la fel de genial ca mine“). Tot în adolescenţă, avea patru fişe de împrumut la bibliotecă (pe numele său şi al mătuşilor armence). În studenţie, trimite nişte poeme la Povestea vorbii, care vor fi publicate la „Poşta redacţiei“, iar printr-un prieten ajunge apoi la cenaclul ţinut de Miron Radu Paraschivescu la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, unde citeşte povestiri (şi capătă eticheta de „tânăr prozator oniric“). Debutează publicistic, cu o povestire onirică, în Luceafărul lui Bănulescu. Predă un volum de povestiri la Cartea Românească, în primăvara lui ’71. Zeii destinului de scriitor păreau să-i surâdă. Renunţă la facultate (prima oară fusese exmatriculat şi trebuise să facă armata la o unitate de muncă, unde s-a descurcat neaşteptat de bine ca felcer) şi aproape un lustru continuă să scrie, fără serviciu, trăind pe spezele tatălui, care-i asigura ţigările şi cafeaua. Vor mai trece însă mulţi ani de aşteptare şi de ghinioane până la debutul în volum. Dificultăţile traseului scriitoricesc nu au fost, totuşi, legate în mod direct de sistemul comunist, căci Agopian o spune franc: „Relaţiile mele cu comunismul erau pe vremea aceea destul de clare: comunismului nu-i păsa de mine şi nici mie de el“. Avea „origine sănătoasă“, fiindcă tatăl său, cizmar de lux, avusese prevederea să-şi vândă afacerea în ’47 şi să se înscrie într-o cooperativă comunistă, „Arta încălţămintei“. Agopian n-a fost disident, dar nici n-a făcut compromisuri cu regimul. E drept că volumul de povestiri şi l-a retras singur, dup㠄Tezele din iulie“, însă cu Ziua mâniei a avut proasta inspiraţie să se ducă la Al. Paleologu (redactor la Cartea Românească), care l-a plimbat cu vorba vreo patru ani. Cu toate astea, geniul malefic al sorţii nu se opreşte, cum ne-am aştepta, nici când, graţie lui Mircea Ciobanu, visul părea împlinit: publicarea cărţii se loveşte de criza hârtiei de la tipografia din Craiova (rezolvată, în cele din urmă, prin prietenul Eugen Negrici, care a apelat la influenţa lui Marin Sorescu, pe vremea aceea redactor-şef la Ramuri).

Dincolo de multele informaţii de istorie social-politică şi literară din acest roman autobiografic, paginile care vorbesc despre copilărie şi adolescenţă, cu toate năzbâtiile, fanteziile şi înfierbântările hormonale, amintesc (prin umorul nebun, cruzimea cinică a evocării şi subtilele fulguraţii melancolice) de Amarcord-ul fellinian. De pildă, în Oglinzi, pizdă şi azotat de argint povesteşte despre prima „dragoste“, a cărei „cristalizare“ a constituit-o un moment pe cât de inocent, pe atât de fertil pentru imaginaţia erotică a copilului de nouă ani: în timp ce se juca leapşa pe ouate, cu prietenii, în curte la Gică Keşişian, iar „iubita“ sa Meli stătea cocoţată pe un coteţ de porci gol, i-a surprins imaginea chiloţilor, puţin murdari de gudron, reflectată în miile de cioburi de oglindă aruncate într-o groapă, resturi de la atelierul de oglinzi al unei evreice bătrâne. Povestea va continua cu încercarea de a fabrica oglinzi cu ajutorul azotatului de argint, găsit în aceeaşi curte, în speranţa de a revedea chipul zâmbitor al „iubitei“ reflectat în ele. Aceeaşi imagine a chiloţilor din bumbac alb ai lui Meli, întâlnită peste ani, revine în finalul povestirii. Dar surpriza provine din răsturnarea simbolisticii acestei imagini aparent banale: chiloţii nu mai sunt înnegriţi de gudron, dar Meli este „curvă profesionist㓠într-o reţea a Securităţii specializată pe cetăţeni străini. Din acest motiv, reîntâlnirea celor doi sau ceea ce trebuia să fie adevărata „întâlnire“ reprezintă un acte manqué. De ce, totuşi, refuzul? Poate pentru că îl vizitează spectrul unei atracţii incestuoase? Posibil, întrucât Meli de-acum seamănă cu anti-modelul feminin al mamei sale, pe care o urâse cu patimă: „Maică-mea, în afară de faptul că era croitoreasă, curvă, hoaţă şi vrăjitoare, mai era şi un pic codoaşă“. Rămâne însă amintirea primei îndrăgostiri, a imaginii în oglindă a chiloţilor murdăriţi şi nostalgia a ceea ce acopereau ei atunci, în copilărie. Nostalgia purităţii.

Capitolele despre Nichita, Marin Preda, România literară şi O călătorie la Bratislava (cu Radu Tudoran şi George Ivaşcu) evocă personalităţile lumii literare postbelice, văzute îndeosebi în cadrul vieţii private, boeme (de altfel, cu Nichita, Ştefan Agopian a fost şi prieten), cele mai multe portretizate dintr-o întorsătură de condei, dar şi modul în care funcţiona „sistemul“ cultural al iepocii de aur. Secvenţele despre Nichita şi Preda răspund, totodată, şi la întrebarea „Ce însemna să fii scriitor de succes în comunism?“. Însemna: bani cu nemiluita de la Fondul Literar, tiraje imense, inimaginabile azi, suite de admiratori (mai ales în cazul Nichita) şi de linguşitori (mai ales în cazul Preda). Afecţiunea şi preţuirea faţă de Nichita nu-l împiedică pe Agopian să destrame aura angelităţii celui mai iubit dintre poeţi, pupată vârtos de tămâietorii sacerdotali. Ceea ce pare demitizare nu e însă decât umanizare, Nichita e prezentat ca un ins cu bune şi cu rele, sclipitor, cuceritor, extravagant, ruinat prematur de viciul alcoolului, preţul plătit diavolului pentru geniul poetic, după modelul thomasmannian al lui Adrian Leverkühn, în frumoasa analogie a povestitorului (ce distruge, într-adevăr, memorialistul este tiara de Don Juan a poetului, căruia îi plăcea să fie adulat de femei, să le farmece din cuvinte, dar se pare că rareori mergea până la capătul jocului seductiv). Memorabil se dovedeşte răspunsul lui Nichita privind înzestrarea lui sexuală: „Într-o zi, Cristina, soţia mea, pe care el o poreclise Fuzi (de la fuziform), l-a întrebat pe şleau cam cum e dotat ca bărbat. Nichita s-a gândit o clipă şi a răspuns foarte sigur pe el: «Bre, Suzi, sincer vorbind, nu prea grozav, dar am o fantezieee…»“. O victimă a alcoolului a fost şi Preda, titlul unui subcapitol, Cu Marin Preda la doctor, putându-se citi, de fapt, „cu Marin Preda la băut“, dar Agopian priveşte şi mai în profunzime, văzând în autorul Moromeţilor şi victima literară a propriei ambiţii de succes la publicul larg (căreia i se datorează scăderile operei).

În general, Agopian îşi execută semenii ca un gâde nemilos, dintr-o lovitură de bardă, însă ceea ce pare maliţie nu este uneori decât un neobişnuit curaj de a spune lucrurilor pe nume. Posibil să mai şi exagereze, câteodată, căci orice om are subiectivitatea lui, dar scriitorul nu face figură de memorialist antipatic, fiindcă evită viziunea maniheistă asupra oamenilor sub vremi, iar sarcasmul şi ironia se împletesc voios cu autoironia şi luarea de sine în răspăr. „Jumătatea de armean cusurgiu“ pare că ne vorbeşte la o şuetă la cafea, depănându-şi relaxat, dezinvolt, slobod la verb, cu haz (inclusiv de necaz), amintirile. Scriitor în comunism este, de aceea, o carte cotropitoare, magnetică, n-o mai laşi din mână până n-o termini, o carte cu „personaje“ şi istorii pitoreşti, colorate anecdotic, care te introduce în culisele literaturii române din anii totalitarismului, o carte a unui spirit mordant, necruţător, ca un mic dragon ce scoate flăcări pe gură, dar în care se ascunde, îndărătnic, un abia ghicit suflet de copil.

© 2007 Revista Ramuri