Aşa e, Doamne: cuvintele mele sunt
nişte cămăruţe întunecate, reci, sărăcăcioase,
prea strâmte,
în care tu, fără fruntarii,
nu ai cum să încapi.
Asemenea unui om în toată firea ce-ar fi pus deodată
să -mbrace
hăinuţele mici, din copilărie.
Şi totuşi: dacă nu în mintea mea,
ca vorbire,
atunci
unde în mine-ţi faci loc?
În inimă eşti?
Altundeva, mai în adânc? Unde?
Am amintiri atât de vii despre tine,
şi te simt, de netăgăduit,
cum simte râul prora ce-l străbate.
Ce parte din mine e totuşi parte din tine?