Daniel D. Marin a publicat volumele Oră de vârf, Ed. Geea, 2003 (Premiul pentru Poezie la Festivalul Naţional „Duiliu Zamfirescu”, 2003; Nominalizare la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima, 2004), Aşa cum a fost, Ed. Vinea, 2008 şi L-am luat deoparte şi i-am spus, Ed. Brumar, 2009 (Premiul „Marin Mincu”, 2010), ultimul dintre ele fiind reeditat în 2013, de editura eLiteratura. Este realizatorul antologiei Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Ed. Paralela 45, 2010), prima antologie retrospectivă a generaţiei 2000.

În prezent, este redactor asociat la revista Zon@ Literară, unde a iniţiat o rubrică de poezie italiană contemporană.

A avut lecturi publice în Spania, Germania şi Italia, deşi în general refuză lecturile publice.

Încă n-a găsit o direcţie a vieţii. Din 2012 locuieşte mai mult pe o insulă. Studiază (pentru a doua oară) la Sassari. Cel mai des poate fi văzut în piazza Castello.

El trăia într-o izolare aproape totală, singura lui

legătură cu realitatea era o voce care îl obseda.

Ar fi putut, tot ascultând-o, ar fi putut

foarte uşor să înnebunească.

Vocea îl urmărea peste tot, se putea afirma

că i se infiltrase în tainiţele întortocheate

ale minţii sale încât devenise palpabilă,

vocea asta avea formă, culoare, gust, ba chiar

şi miros şi, ca un îndrăgostit precoce, o urmărea

cum se plimbă nestingherită prin mintea lui.

Treptat, vocea căpătă şi o puternică personalitate,

una care îi stârnea admiraţia şi uneori invidia,

o personalitate care încet-încet îl complexa.

Acum nu îşi mai dorea decât să dispară.

Îşi imagina cum o ucide lent.

Îşi imagina scene de o cruzime elaborată

în care o tortura înainte de a o ucide.

Era pregătit. Se înarmase cu tot ce era necesar

pentru o astfel de treabă. O urmărea cu sângele

bubuindu-i în tâmple şi cu ochii injectaţi de furie

cum se plimba nestingherită prin mintea lui,

cum îl obseda, cum îl seducea din nou. Complet

dezarmat, o luă în braţe şi o strânse ca un amant experimentat

la piept şi, în timp ce o strângea şi o săruta

nebuneşte, printr-un ciudat proces psihologic,

ea îşi pierdu definitiv personalitatea,

apoi forma, culoarea, gustul, mirosul şi tot
ceea ce

avea în mintea lui o cât de mică legătură cu realitatea.

mogâldeaţa asta care te priveşte cu ochii ei mari negri

pe care tu o mângâi mai mult cu disperare decât cu dragoste

şi ea stă cuminte cu botul uşor întredeschis

cu limba roz printre caninii albi respirând sacadat

ea îţi aduce multă alinare tu îi aduci şi mai multă alinare

o simbioză eficientă ea trăieşte pentru tine

tu nu vrei decât să uiţi şi uiţi multe când mângâi mogâldeaţa

ea nu te întreabă nimic deşi parcă ştie că este ceva în neregulă

cu siguranţă te-ar întreba dar e mai bine să crezi

în discreţia şi supunerea ei de gheişă

pe mogâldeaţa asta un suflet cu blană şi colţi

era s-o îneci în urmă cu ani erai doar un puşti zănatic

ai pus-o într-o pungă de plastic abia mai respira

şi împins de o curiozitate morbidă

ai vrut să vezi dacă nu cumva s-a sufocat

şi te-ai râzgândit aşa fără să ştii nici tu prea bine de ce

acum eşti ok sau cât de cât ok oricum ai uitat aproape tot

numai ziua în care un vârtej turbat te-a prins în acelaşi râu

şi ea a sărit după tine nu o uiţi nici măcar în somn

când te visezi copil şi făpturi monstruoase

îţi rânjesc şi te întreabă ameninţător cine naiba este ghemul ăsta

numai blană şi ochi şi dacă este bun de mâncare

iar tu zâmbeşti liniştit prin somn şi le răspunzi fără pic de teamă:

ea este mogâldeaţa şi acum vă mănâncă pe toţi

mă trezesc târziu pe un pat de spital incapabil să mă mişc

mă uit speriat la trupul meu şi realizez

că nu mai am deloc trup închid ochii la loc

gândindu-mă amuzat că visez

adorm şi când mă trezesc şi deschid ochii aceeaşi situaţie

încerc să strig şi degeaba nici măcar gură nu mai am

doar ochii mi-au rămas sunt numai şi numai ochi

şi văd în reluare cum în cameră intră o morsă în halat alb

cu ochelari rotunzi cu rama aurie cu stetoscop

se apropie de mine mă analizează

cu un aer grav notează ceva într-o fişă clinică şi pleacă

mă îngrozesc şi mă uit fix în tavan în loc de tavan

este un ecran imens cu plasmă pe care scrie:

„vă rugăm să vă liniştiţi, sunteţi pe mâini sigure,

deşi suferiţi de o boală atipică specialiştii noştri vor găsi

în scurt timp cel mai eficient remediu” şi ecranul dispare

închid ochii din nou şi îmi spun: „trezeşte-te, ai un coşmar!”

număr în gând până cad într-un somn adânc

şi mă trezesc în acelaşi loc în acelaşi pat

morsa în halat alb notează de zor în fişa clinică

apoi se apropie de mine cu un instrument chirurgical

care îmi dă fiori şi cu o precizie sadică îmi scoate ochii