În vizită acasă la greieri

Poetul George Drăghescu, născut în 1968, în Gorjul oltenesc unde e trăitor şi actor în metropola Târgu-Jiu (Amarul Târg al renumitului scriitor Gheorghe Grigurcu), îşi susţine simfonia poeticească şi greierească 

pe-o singură coardă, am spune, concentrân­du-şi cântările într-un singur vers sau în câteva, după moda niponă, preferabil.

Şi-a tezaurizat, în 2012, producţia lirică într-o antologie intitulată sugestiv Acasă la greieri, profitând de generosul proiect al Editurii Tipo Moldova, în colecţia de Poezie contemporană Opera Omnia. A selectat poeme din volumele mai recente: Urme de îngeri (2005), Jurnalul unui cabotin (2005), Tăcerea din cupă (2008), Poarta (2008), Oarecum psalmi (f.a.), O furnică pe Golgota (2011) anexând şi un grupaj de poeme inedite. A lăsat în afară cinci volume de versuri, inclusiv pe cel de debut, Infern de cuvinte (1992).

George Drăghescu, poet mai întâi şi apoi actor, şi-a asumat o misie dificilă, aceea de a esenţializa expresia poetică la limita câtorva versuri, poate în acord cu maxima cunoscută prin care se susţine că esenţele tari se ţin în recipiente mici.  „Lapidaritate şi iar lapidaritate pare a fi deviza poetului-actor George Drăghescu” susţine Gheorghe Grigurcu în primele cuvinte ale prefeţei intitulate, cu aluzie la tinereţea autorului, Vârsta edenică, dezvoltând apoi aserţiunea care conţine şi o concluzie veridică asupra lexicului supranumerar al poeziei actuale: „Aşezat în marginea haiku –ului şi a aforismului, d-sa se străduieşte a face economie de cuvinte într-o vreme în care cuvintele se risipesc adesea în­tr-o vânturare sterilă, într-un zadarnic simulacru al plăsmuirii poetice.”.

Volumul liminar al antologiei, Urme de îngeri, cuprinzând în bună parte poeme de inspiraţie religioasă, debutează cu câteva poeme scurte, ca apoi să treacă la preferatul haiku. În poemul începător, Înşelare, protagonistul liric în disputa sa cu îngerul îşi exprimă şăgalnic relaţia de colaborare „mercantilă”, am spune în glumă, între fiinţa sa  terestră şi cea edenică a îngerului: „El mi-a oferit o bucată/ de pământ (...) eu i-am oferit/ o bucată de cer”.

În poemele de factură niponă, din sfera haiku-ului (care ocupă un spaţiu însemnat al antologiei), George Drăghescu reuşeşte „să vadă realitatea în trei versuri, redusă la o imagi­ne arhivată, la supralumina unui fulger, să fie halucinat de propria artă a conciziei atotcuprinzătoare.” (Paul Aretzu). Foarte bine sintetizată esenţa haiku-urilor acestui poet fascinat de expresia minimală. Multe sunt fără titlu. Pentru conformitate să degustăm câteva haiku-uri dintre cele mai autentice: „În faţa oglinzii eu;/ în spatele ei/ Judecata de apoi”; „La fereastră,/ un porumbel alb;/ nu tac singur.” ; „Popa strănută –/ în biserica veche/ atâta cetină.”; „Un fluture/ din frunză în frunză/ parcă le-ar număra.”; „Cumpăr o pădure,/ să am şi eu/ scorburile mele.” Şi atâtea altele care degajă o tensiune lirică greu de aflat în unele poeme contemporane, extinse redundant, cum a sugerat mai sus şi Gheorghe Grigurcu.  

Asta nu înseamnă însă că haiku-ul asigură creaţiei literare specia poetică ideală. Exprimarea laconică în poezie frizează esenţa lirică, dar  nu e uşor ca aceasta să ţi se releve de fiecare dată. Este ca dragostea la prima vedere. Dacă haiku-ul nu ţi-a plăcut din prima, a doua şansă nu mai există, nici în spaţiul sugestiei, adeseori. Acest risc se află şi în poemele antologiei de faţă.

În acelaşi cvasi silogism se înscriu şi poemele aforistice într-un vers. Le descoperim în toate volumele antologiei alternând cu haiku-urile şi cu poeme mai extinse înspre tanka, poezie japoneză mai veche decât haiku-ul, fără însă să se respecte întocmai forma fixă a acesteia. În tendinţa sa de a limita la maximum spaţiul poetic, se pare că George Drăghescu l-ar restrânge la un singur cuvânt, aşa cum susţine Şerban Foarţă, ţinându-i isonul lui Gheorghe Grigurcu, sau chiar la o singură slovă „O!, carte, adresată, de-aici, Ălui de Sus, e argumentul ontologic însuşi. Ministihurile lui George Drăghescu sunt, implicit, o formă de kenosă”. Aceste poeme în­tr-un vers au îndeosebi caracter apoftegmatic, sentenţional uneori, înglobând reflecţiile sale de actor, într-o anume parte, ironizând şi autoironizându-şi profesia: „Există actori buni, dar şi perverşi.”; „Paranoicul, pe scenă ca şi în viaţă, îşi face chip cioplit.”; „Spectatorul a prins o replică şi a luat-o acasă.”; „Scena poate fi o Golgotă pe care şi amatorii o pot urca.”; „Văd din ce în ce mai mulţi salahori pe scenă decât artişti.”; „Unii intră în personaj fără a-şi cere voie.”. Şi, referitor la caracterul estetic al tuturor artelor, conchide sapienţial: „În artă, dacă ai «rău de frumuseţe», nu ai ce căuta.”. Ca şi în celelalte poeme, poetul abordează teme din lumea teatrului, dar şi din alte domenii ale existenţei pământene şi cosmice: timpul, cunoaşterea, divinitatea, viaţa, îmbătrânirea, relaţiile interumane etc. Iată şi o definiţie originală a aforismului: „Aforismul – frământarea copilului din noi”. 

Haiku-urile din volumul Tăcerea din cupă (un alt titlu semnificativ pentru poetul scump la vorbă) sunt scrise pe diferite teme autoimpuse sau derivând de la unele concursuri de gen, preluate de regulă din anamneza copilăriei: floarea, fluturele, zăpada, îngerul, melcul, frunza, iarba... Cu aleasă gingăşie este privită legănarea în vânt a florii şi, pentru a nu perturba mersul firesc al naturii, eroul-copil o păsuieşte până la încetarea vântului: „Se mişcă floarea/ n-o iau până ce/ vântul oboseşte.” Visele copilului sunt scrise metaforic pe aripile fluturelui, identificate cu filele de pergament: „Aripa fluturelui –/ pergamentul/ copilăriei”. Deşi se exprimă fulgurant, prin scintilări de spirit, George Drăghescu reuşeşte să-şi exhibe seninătatea şi candoarea sufletească a copilăriei nepervertită de vicisitudinile existenţei mature.

Trăitor în oraşul lui Brâncuşi, îi închină cu empatie volumul Poarta. Titlul sugerează desigur metafora brâncuşiană Poarta sărutului, invocându-l pe marele sculptor în poemul de început, Brâncuşi, cu aluzie la simplitatea esenţializată a artei lui şi la perenitatea ei: „Un sculptor/ nu avea unelte/ de cioplit./ A luat o piatră/ şi a aşezat-o/ la malul râului./ Aproape două mii de ani/ a aşteptat/ să-i vadă lucrarea.”. 

Dialogul cu divinitatea se află permanent în antologie, în special în placheta Oarecum psalmi, tipărită de Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi. În acelaşi registru al expresiei lapidare, poetul dialoghează cu Dumnezeu înălţând rugi pioase şi făcându-l părtaş la trăirile terestre personale: „Când
m-am îndrăgostit/ prima oară, Doamne,/ am crezut că locuieşti/ pe aceeaşi stradă cu mine.”, sau „Pe umerii Tăi,/ Doamne,/ singurătatea mea/ n-are greutate!/ eu o port în spate/ ca pe un bolovan/ uitat de Sisif.”. Aceste poeme uşor mai extinse dovedesc că George Drăghescu este un poet inspirat şi se poate exprima convingător liric, şi în stilul nostru tradiţional, nu numai în cel de împrumut.

Cel mai recent volum antologat, O furnică pe Golgota (2011), îi inspiră lui Gheorghe Grigurcu (căruia i se dedică şi unele haiku-uri) similitudinea credinţei indiene unde furnica simbolizează însemnătatea infini­tezimală a făpturii omului, dar calitatea sfidează cantitatea: „O furnică/ pe Golgota/ duce o cruce de om.” , iar „Timpul furnicii –/ un muşuroi/ la capătul lumii”. Ineditele de încheiere continuă aceste reflecţii fulgurante creionând un poet al meditaţiei metafizice laconice, aparent simple, încrustate în cristalul apelor adânci.