Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Uimirea ca praf de puşcă

        PETRE CIOBANU

După volumul antologic Atelier de potcovit inorogi, Lucian Vasiliu oferă o carte purtând amprenta vocilor sale poetice între anii 1981-2006. Şobolanul Bosch, actuala antologie, Ed. Paralela 45, 2006, cu o postfaţă de Mircea A. Diaconu, readuce un labirint creator, un "atelier" care se construieşte mereu, cu fiecare lectură, de la Mona-Monada spre Lucianograme. Textele lui Lucian Vasiliu au un sunet distinct şi aparţin unui spaţiu livresc, în care oraşul de pe malul Bahluiului şi biblioteca borgesiană coexistă. Suntem uimiţi de acest univers poetic, adevărată matrioşcă, monadă concentrând imagini celeste şi terestre, fantasme şi tribulaţii contingente, limbaje reflexive şi tranzitive, teritorii desprinse din alte teritorii, călătorii revelatoare cu nuclee epice şi rafinate decantări lirice. Pornind de la titlul acestei cărţi a cărţilor lui Lucian Vasiliu, "un personaj emblematic pentru spaţiul poetului, şobolanul Bosch, se alătură altor fiinţe imaginare, descinse parcă din lumea lui Borges: bufniţe, pelicani, heruvimi, privighetori, mierle, şerpi, inorogi, guzgani, şopârle, dinozauri, vulpi. Venind din paginile bestiarelor, şobolanul Bosch aparţine, precum corbul lui E. A, Poe, ţinutului monadologic, topos al imprevizibilelor măşti poetice: "Acasă mă aşteaptă / şobolanul însingurat şi suferind - / îşi plimbă coada printre manuscrise, / rememorează biografic lui J.S. Bach // Fără aripi, fără împărăţie / eu sunt / un fel de liturghie de duminică / un fel de uşă bătrânească / luată cu asalt / de nopţile Europei Naraţiune" (Europa).
Şi ipostazele poetului sunt deconcertante, semn că ludicul nu l-a părăsit nicicând pe Lucian Vasiliu, atras, deopotrivă, de "sintaxa greu accesibilă" dar şi de cântecele galante, de ofurile târgurilor aurorale. Există multe labirinturi în lirica lui Lucian Vasiliu, numeroase trape prin care trecem dintr-un spaţiu în altul, dintr-o vreme în alta, dintr-o ipostază în altă. Funcţionarul, muzeograful, bibliotecarul sunt măştile care demască neantul sau realitatea cea de toate zilele. Cel care cercetează textele apocrife, ascetul cărturar, nu poate face abstracţie de contemporani sau de întemeietorii care i-au trasat căi, din care s-a desprins trecând punţi, praguri. Poetul se naşte la umbra marilor texte, în casele memoriale, în muzeul purtător de chei, de fiinţe care vor reaşte: "Într-o zi de vară, campestră / muşc din mărul angelic, / epuizat de exerciţiile de peste an, la palestră // Retină a manuscriselor oarbe, / văd printre zăbrele, în penumbră / cum ziua de mâine, gravidă, mă soarbe // Aici, în curtea Casei cu turn din Copou / voi reciti versurile poeţilor morţi, / până mă voi naşte din nou (Casă memorială).
Poetul renaşte în penumbra manuscriselor, într-un ev de mijloc, asediat de voci anterioare, de lumi concentrice, de biblioteci în care fiinţa se pierde şi se regăseşte. Chiar dacă "Lucian Vasiliu / este inventatorul / unei monadologii desuete", recitindu-i pe ceilalţi pentru a întreţine textul său pururea renăscut, frumuseţea scrisului acestui poet postmodernist constă în reconsiderarea uneltelor sale moderne, în revalorificarea metaforei: "Tu mă priveşti / cum mă întunec / cum ard / printre tăciunii din urmă // şi înţelegi / că singura metaforă / îl poate învia pe Lazăr" (Singură metafora).
Din spaţiul livresc al poetului de pe malul Bahluiului, înfrăţit cu labirintul Casei Pogor, îi amintim (verbul a aminti are rezonanţe adânci în lirica lui Lucian Vasiliu) pe Dostoievski, Poe, Octavio Paz, Lucian din Samosata, Nietzsche, Montagne. "Plătesc o nouă recoltă de metafore" spune poetul care construieşte metaforă după metaforă, cotrobăie prin hârtoape, prin biblioteci, aruncă punţi între spaţii şi timpuri, creează viziuni, scrie într-o "sintaxă confuză", adorând "incongruneţa", sfidând "convenţiile şi certitudinile".
Poetul se lasă în plasa păianjenului, contemplă abisul sau poposeşte în realitatea imediată, în biografismul expresiv: "Ne întoarcem / de la înmormântarea lui George Lesnea." Alteori, construieşte poeme grave, vizionare, precum acele "ipostaze ale propriei geneze". Dar cel mai bine se simte poetul în hainele zămislitorului de spectacole, purtător al măştilor tragice sau jucăuşe, al amintirilor din vieţi anterioare cu acel "mă amintesc" reluat la nesfârşit, concentrând "Marele Întuneric", "Totul" şi "Nimicul". După Fiul Omului, Verile după Conachi demască un spirit ludic, un muzeograf care trăieşte în "neantul lui Cehov", printre fiinţe imaginare, visând sau redescoperind savoarea textelor vechi, muzicalitatea lor naivă şi sentimentală. Poezia este precum "o căruţă cu pepeni" purtată din oraş în oraş, vehicul împrăştiind frumuseţea jocului, gratuitatea cuvintelor care se caută şi se regăsesc, precum textele care compun lumea unui artizan şi a unui spirit atras de spectacolul fiecărui poem. Mereu poetul se autodefineşte, îşi face autoportretul, arătând cititorului unghiuri din atelierul său, şevaletul, alchimia culorilor: "Fidel muzeograf / al abaţiei tale / m-au luat / durerile de şale / Adio, paturi moi / şi pulpe abisale: / sunt pacientul androgin / cu brâuri şi cu zale, / cu alinare vraciul cel hurjui / ce-mi interzice / cufundarea în Bahlui... // N-am voie să mă caţăr, / nici să-ţi cer / Alcooluri de Apollinaire // N-am voie să declam / mişcări abrupte: / am devenit un câmp minat / de lupte" (Discopatie).
Lucian Vasiliu este un memorabil poet în care sunetul bacovian, eliptic şi grav se îmbină cu elocinţa fantastică a lui Emil Botta într-o bibliotecă a cuvintelor redescoperite cu încântare.

PETRE CIOBANU

Uimirea ca praf de puşcă

Poet, eseist (cultivă cu aceeaşi distincţie jurnalismul), Viorel Sâmpetrean pendulează cu fervoare între mai multe genuri literare dar rămâne fidel poeziei. Fiecare carte, dintre cele şase publicate până acum, relevă dimensiunile unei personalităţi şi proiectează o existenţă lirică lucidă, aflată sub semnul unei tensiuni interioare: "am prea multă putere de a stoca amintiri decât mi-aş fi putut permite". Aflate într-o anume consonanţă, volumele sale de poezie sunt marcate de un crez artistic, expresia unor compensări morale: "Eu ştiu: în suferinţă lacrimile sunt neştiute. / Rareori sunt asemeni boabelor de struguri. În bătaia lunii. / În schimb durerea mărturisită / afişată devine / Suferinţa este , durerea a făcut / în pagini în care şi firul de iarbă este ".
Proiecţie a eului liric, recentul volum Powder, uimire (Ed. Regina din Arcadia, Bucureşti, 2006) dezvăluie dorinţa de comunicare pentru relevarea adevărului: "Powder: care re-descoperă uimirea. Powder/uimire". Recital de poezie autentică, pentru care foloseşte "tehnici" poetice viabile, volumul ipostaziază un ciclu existenţial surprins într-o ramă tematică: "Apa crudă" - actul primordial - "Când valurile / s-au strâns în rădăcină / cu o vechime / de prea plină lumină / apa crudă / străină-i să întunece o pată / ea fiind întreagă / şi nemăsurată" - şi "În aerul incendiat" - "Cu oasele-arcuite în gheţare, / fără poruncă şi neînduplecat / eu mă întind pe râu / să trec, să nu mai văd: / neîncăpător smintit în murmure".
Întrevăzând nevoia de echilibru şi meditaţie prin cuvânt, Viorel Sâmpetrean, poetul traversat de întrebări şi nelinişti, caută imagini şi situaţii capabile să-i exprime starea de spirit: "Ideea se strecoară în funcţie de trufia / slugărnicia acceptată / Ne-acceptată sfiala / trufia devine mecanism / al puterii care spală pe picioare, deopotrivă / copii-eroi şi partea celor care-n taină / aruncă funingine în ochii calzi ai turmei."
Poezie de notaţie intelectuală, aceasta surprinde prin îndrăzneala metaforei ce exprimă meditaţia gravă, care traduce experienţa vie a existenţei: "Răspântie (am spus) când plutonul de execuţie / a luat la pipăit firul de iarbă / şi am ţintit spre Dumnezeu. / Şi Dumnezeu a fost decretat mort. / L-au scos din biblioteci / şi l-au purtat în lesă. / Ca pe-un avorton. / În promontoriu l-au lepădat. / Nici măcar ca pe-un lepros, / acestuia îi dai de sete".
Un imperativ exterior îl determină la conştientizarea concretului, în confruntarea individului cu o realitate, pentru care Viorel Sâmpetrean află corespondenţe palpabile: "... Şi Semnul Crucii / a căzut ca o rază / peste burţile înfometate şi sterpe, / cireadă tremurând în faţa lumânării. / S-a întâmplat între şaisprezece / şi douăzecişi cinci, / veacul al doilea, / în momentul astral din optzeci şi nouă / când trebuia fără sfială şi fără judeţ / să se rupă bucata de pâine în două."
Căutând o ordine, un echilibru, în transcrierea atitudinii tranşante, poetul apelează la divinitate: "- Doamne, ce simt e doar / puterea de a scrie după dictare". Inventar al existenţei cotidiene alienate, universul poetic e populat de simboluri cu multiple interpretări conotative: "Leoparzi, gazele s-au trezit / pe spinarea elefanţilor. / Elefanţii, proprietate privată / legaţi cu lanţuri, / au fost eliberaţi: / şi cai, măgari, vite, câini, pisici, gâşte, şobolani, şerpi băloşi, / peşti cu joagăr pe spinare / s-au refugiat pe spinarea elefanţilor / Cei care s-au trezit fără lanţuri".
Introvertit, "umirea" poetului se îndreaptă către perceperea unei experienţe existenţiale pentru care înscenează un dialog cu un interlocutor (eul poetic), mereu atenţionat, astfel că metafizicul pendulează între discursul expozitiv - conotativ şi propria trăire în planul afectiv: "- Cine sunt acei, întrebi, / ce în petreceri / vârtos aruncă piatra? /.../ Întrebi de parcă / ai alunga cu piatra şarpele, de parcă acesta ar fi / burghiu în aliajul imaginaţiei".
Fulguraţii mediative (39) - "Jurnalul lui Powder" - (care încheie volumul) sunt explicaţii autoscopice, ce completează suita de poeme (55, dar 27 de titluri) oferind o punte pentru înţelegerea laboratorului de creaţie. Unele procedee textualiste şi intertextualiste: punerea în paranteză a unor versuri, inversiunea, oximoronul, contrapunctul etc. personalizează scriitura.
Poezie oarecare atipică, prin limpiditatea ideatică, siguranţa registrului stilistic, discursivitatea asumată contrapunctic, luciditatea textuală, rafinarea gândului în cuvinte pline de conotaţii şi autentica tensiune lirică, aceasta conferă vigoare şi originalitate volumului.
Viorel Sâmpetrean este o voce sigură, un creator de poezie veritabilă şi convingătoare, dar şi atrăgătoare prin spontaneitate.

© 2007 Revista Ramuri