Poet al dezamăgirii, al golului interior transmis cuvintelor care nu vor să se închege spre sens, ci plutesc în derivă, Vlad Moldovan, cu volumul Dispars, Ed. Cartea Românească, 2012, se alătură metonimicilor, poeţilor desprinşi din mantaua bacoviană hotărâţi să întreţină neîncrederea în limbaj, în glorioase confesiuni. Ei înregistrează existenţa şi risipesc orice urmă de coerenţă, de bună-credinţă, de ieşire la rampă cu o lecţie învăţată, stereotipă şi explozivă. Starea lor este ezitarea, tentaţia umbrei, a cotloanelor nesupuse unei priviri indiscrete. Poeţii acestui fel de a scrie se ascund, îşi lasă chipul frământat în adâncuri, acolo unde rama scenei nu are acces. Saturaţi de atâta real vândut ca o marfă neprelucrată, ei iau totul de la început, din haos, din infern: „Plivesc dar răzorul/ puţin amăgit/ uit apa deschisă/ motorul pornit// E casa se-nvârte// fularul înnoadă-l// Un licăr pe sfert/ Şi masa pe sfert/ mă mişc doar pe sfert/ cu alţii pe sfert// Puţină durere-infimă/ sforţare/ cu ziua se-mparte// din stare în stare“ (Pasaj).

Un eu liric abulic trage după el, bacovian, un şir de obsesii, de gesturi şi stări imprecise. Un tablou al năruirii se conturează, al absenţei oricărui fior călăuzitor, doar consecinţe presărate într-un ritm obsesiv, cu reluarea obsesivă a acelui insesizabil „pe sfert“ se disting în cartea lui Vlad Moldovan.

Că poetul spune „driblez de diversiune“, şi se lasă în voia interjecţiilor, într-un „hophop“, enervat, privind trecătorii şi invocând fiinţa cititorului (trecătorul urmărit de poet, pândit „cu uşa întredeschisă“) este semnul unei voci lirice, purtând mască, eschivându-se, explorând spaţiul nocturn („noaptea e decojire“), simţind presiunea subterană, golul acela mistuitor care „înghite se dezghioacă“. Deasupra şi dedesubt („sub plapuma acestui hop! hop“) sunt lumi care curg, fiind prelucrate într-o retortă minimalistă cu stridenţe stinse, cu implozii mimând „dansul meu/ faţa de plapumă răstocită“.

Poetul se teme de cuvinte, evită emfaza, reţeta persuasivă, tranzitivitatea excesivă. El nu lasă la vedere decât urmarea, consecinţa, un rest dintr-un întreg prefăcut în scrum după un incendiu, interior: „Am început să îi explic/ la una/ pe mess/ şi realizez că ar fi nevoie de prea multe cuvinte/ şi chiar de aş reuşi n-ar fi nimic de capul meu după“ (Indulgenţa).

Interesul poetului se îndreaptă spre figura beţivului a cărui „interjecţie critică“ îi este clipă de revelaţie, dar şi spre căderile succesive: „Infarct, Atac, Epilepsie – orice – nu mă interesează numai să cadă lângă mine“. În rest, dincolo de aceste stări generatoare de poezie, poetul este nepăsător, ignorând sensul obişnuit („Şi am umblat ca orbii pe lângă brutărie“), convenţia comunicării.

Vlad Moldovan este un poet cerebral, mizează pe ştiinţa obţinerii efectelor poetice şi scrie fabricând aceste imagini dezlânate, aceste propoziţii care se întrerup ca şi când o mână le-ar fi oprit să treacă dincolo, să le fie inculcat un sens. Iată-l pe poet la masa de lucru, vorbind despre „tehnicile“ elaborării, privindu-se în oglindă, aşa, ca să nu uite stereotipii poietice („Încerc să fiu sincer şi/ să nu le înfloresc./ Mi-am găsit o spărtură în zid/ îmi vine până la umeri şi pot să scriu comod./ Soarele bate în dreapta mea/ cum numai în septembrie mai poate bate/ o ia pe la spate trece de ierburi/ se infiltrează sub pietre./ Sticla de bere stă în stânga mea/ nu trebuie să mă întind prea tare/ să o apuc (...)/ Tehnicile mele de lucru nu se potrivesc/ cu ale multor oameni./ Nu pot vorbi prea mult/ pentru că mă hăpăie imensitatea/ din ce în ce mai crudă/ Nu am răbdare să schimb/ impresii dar am toleranţă/ iar uneori mă tem de/ modurile voastre de desfăşurare“ (Tripon).

După o astfel de ars poetica în notă ironică, deliberat transparentă, cu o prea darnică rezervă de indiscreţii, poetul se repliază, sfidează „mimetismul hilar“ şi lecţia de „socializare“ şi face loc acelor spaţii ale rupturii, ale unor decupaje suprarealiste trecute printr-o fiinţă care priveşte poezia prin grila eschivei, a aluziei culturale, a rupturii cu retorici edulcorate. Imaginarul poemelor lui Vlad Moldovan pare desprins din recuzita cotidianului derizoriu, ignorând timpuri glorioase. Sau este un joc al previzibilelor spaţii poetice pătrunzând în reţeaua de cuvinte cotidiene, în malaxorul poieticilor minimaliste? „Fără drăgosteli fără sex/ ambalaje între vreascuri între/ mucuri între cârpe între sârme, fire de cablu/ sacrificat la montaj între/ suluri de cauciuc/ între cioburi şi canistre./ Pe toate le adunăm/ şi le aruncăm/ în tăciunii ce ne susţin“ (E seară).

Vasul alchimic al poeziei primeşte aceste obiecte, valorificându-le sau prelucrându-le dincolo de stereotipiile combinatorii, inflaţioniste, inexpresive.

Cel care declară că „sunt un/ om bun/ şi mă înnmoi în faţa sarcinilor“ nu cultivă lipsa de vigilenţă sau toleranţa excesivă. El se agită, ia pulsul receptorului, îi încearcă starea de spirit, calculează, stă de vorbă cu un alter-ego, pregăteşte retorta, aşteaptă, controlează bătăile inimii, strigă la cer, se revoltă, se ascunde. Nimeni nu este menajat, tăietura lamei este atât de aproape, organele producătoare de emoţie sunt doborâte de pe soclul lor familiar: „O inima mea tu vacă/ în tine păcăne popcorn/ apar lujeri şi diluează şi se subţie/ fără oprelişti“ (Cântec dezesperat).

De la moderni şi postmoderni, poezia se lasă deschisă spre artificiu, spre lumea de carton proiectată impersonal, desprinsă de acorduri sentimentale. Ea se livrează unei retorici a învelişului, a rupturii cu strălucirea confesiunii: „mi-aş da arama pe faţă/ adică aş face lucruri/ naşpa şi necesare“. Poetul scrie în cheie ironică, ia limbajul şi îl întoarce pe toate feţele, trece de la scriere la trăire, nu se vaită, nu crede în complicitatea celorlalţi, pune punct şi lasă totul să ia drumul cuvenit: „Am stat am citit ce am scris/ puţin m-a furnicat puţin e ridicol/ şi după asta repede am văzut/ nucul imens/ Pe trunchiul lui/ apusul face ce trebuie// Cred şi cu asta termin/ că unor oameni/ le este dat să fie fericiţi/ în singurătatea lor meticuloasă“.

Sunt foarte mult texte care încep cu imaginea poetului la masa de scris, alegând cuvintele, împotmolindu-se, desfăşurându-şi universul, trăind printre fantome, printre fizionomii marginale, voci livreşti, reluate, recitite, încercând să termine o propoziţie, sau descriind reacţii violente: („Era surreal şi eu fusesem acolo/ Cred că mai târziu am plecat sau îşi pierduse interesul/ Şi am vomat pe stradă spre cămin“. (Decisions decisions). Biblioteca îşi are locul ei, dincolo de greaţa cotidiană: „Şi acum ce-i, unde-s fatomele alea? Şi eu ce fac în biblioteca asta? Cum nu pot să termin propoziţia! (...) Am pus cartea în raft/ şi la revedere“.

Ca şi viaţa „mereu dispreţuită/ şi mereu trăită din nou“, poezia lui Vlad Moldovan porneşte de la o stare de greaţă existenţială: „E ceva greţos la bază/ de la început“ şi evită capcanele drumului ferit de obstacole. Poetul se teme de construcţii grandioase şi alege, ca orice vizionar, spaţii minate, neîncepute sau destructurate asemenea cuiva care „aşteaptă să/ intre într-un veceu devastat“.

Iată un poem semnificativ pentru vocea aparent impersoanlă şi agresivitatea unor gesturi poetice aparţinând unui scriitor remarcabil: „o tu/ o tu care n-ai vorbit niciodată pentru mine// numai ţie/ numai ţie/ o să-ţi îndes tifon în gât// căci toţi erau nebuni/ dar eu am fost şi rău/ şi nevăzut în pat/ ciunteam/ insidiosul somn“ (Cameo).