de ce când pleci tu se face întuneric în păstrăvăriile din stele?

de ce când pleci tu se aud focuri de armă în balcani?

de ce când pleci tu lupii din satele de munte nu mai au aer?

de ce inima mea bate, rar, în afara timpului?

de ce toate asfinţiturile sunt legate de numele tău?

de ce toate orologiile tipăresc secunde

cu mirosul părului tău fluturând?

de ce pereţii casei în care ai locuit devin pereţi de biserică, pereţi de peşteră, pereţi de pictat sfinţi?

de ce pe coala mea de scris cresc muşchi de pădure şi licheni?

de ce se sinucid cocorii în zbor?

de ce câmpurile de păpădii sunt dulci ipostazieri

ale mirărilor tale de ieri?

de ce scriu cu litere de cenuşă?

de ce am ales utopia?

de ce gura ta e o cireaşă pietroasă ce se culege abia la sfârşit

de iulie?

de ce, când pleci tu, dumnezeu plânge pe umeri goi de statui?

nu pot să mă înalţ, să zbor mai sus de-atât

mă trag în jos aripile de lut

ce-adâncă e fântâna-n care

izvoarele ascund în ele câte-o zare

tai dunărea în lung şi-n lat, înot

să mă înalţ, să zbor mai sus decât atât,nu pot

ceilalţi cocori aflaţi şi ei în zbor

se-opresc şi plâng pe câte-o inimă de nor

nu pot să zbor mai sus, dar pot să scriu

am piept de mac, am pieptul sângeriu

ce-adâncă e fântâna care

a fost săpată într-o lumânare

nu pot să mă înalţ, să zbor mai sus de-atât

mă trag în jos aripile de lut

m-am retras în casa poeziei

acolo unde doar dumnezeu are cheia

acolo unde inima mea plânge ca într-o ţară de sfeşnice

e o casă solidă cu pereţi transparenţi şi miros de mugur de brad

e o casă cu trepte de lumină

masa la care scriu are forma unui nor

stiloul e din romaniţă uscată

perdeaua e o văpaie de mac sângeriu

icoana casei e frumoasă ca o câmpie din copilăria mea

de ceva vreme m-am retras în casa poeziei

acolo unde, pe piscuri, doar vulturii planează

acolo unde şi izvoarele sunt imponderabile

nu mă mai poate atinge nimic

toate săgeţile ricoşează din inima mea

scrisorile îmi sunt aduse de cerbi lopătari

eu nu ţin socoteala vremii acolo unde sunt

(nici poemele pe care le scriu nu mai sunt sigur

că sunt scrise de mine)

nu sunt mai puternic decât ieri, dar mai încruntat

puţin mai dârz şi chiar mai fericit

(dacă se poate spune aşa în sihăstria mea)

am de partea mea corabia unui gând(cu care, într-o bună zi,

voi pleca pe mare)

am de partea mea tristeţea lupilor de lemn

şi frumuseţea unei femei dintr-un amurg cu munţi de sare

de aceea m-am retras în casa poeziei

tu, care nu ştii cât de mult poate să iubească inima mea,

tu, care nu ştii cât de mult poate să rabde inima mea,

nu mă mai poate atinge nici moartea

doar propria mea mulţumire

mă mai poate pune pe gânduri

nimic nu se poate compara cu tristeţea din cântecul

cocoşilor de munte

în lumina absolută a firului de grâu copt

alte dimineţi vor veni şi vor îngropa

cu lopeţi, cu cazmale de humă

hotarul acestei dimineţi

alte dimineţi vor veni şi vor acoperi

(cu fum galben, cu fum de pucioasă)

rama icoanei unde eu

cu genunchii juliţi scriu tropare despre fericire

alte dimineţi, din veacul altor literaturi,

vor veni şi vor continua, cu un sărut pe obraz,

toate ceremoniile

nimic însă nu se poate compara cu un zbor de capre negre

deasupra pădurilor de tei din inima moldovei

nimic nu se poate compara cu un gângurit de copil

la sfârşit de iulie

în lumina de biblie a unui deal cu livezi de cireşe pietroase

nimic nu se poate compara cu frumuseţea uitată

a fântânilor cu cumpeni(al căror biograf sunt)

nimic nu se poate compara cu tristeţea din cântecul

cocoşilor de munte

în lumina absolută a firului de grâu copt

rochia ta l-a citit pe homer

rochia ta e mai presus de mânia lui dumnezeu

rochia ta e cel mai frumos sacrilegiu

rochia ta e o salvă de tun în republica vinului

rochia ta e o floare de murfatlar

rochia ta-cântec de orologiu

rochia ta e cel mai frumos cântec pe eşafod

rochia ta miroase a dinamită

rochia ta - venerată de zei

rochia ta - cel mai frumos psalm

rochia ta e o ţară-nflorată

rochia ta spre gloria noastră

rochia ta cântată prin sanctuare şi agore

rochia ta păzită de haite de lupi

rochia ta - steag de dinastie

rochia ta e ca un amurg de vişină putredă în bucovina

rochia ta(ca o biografie de poet)

zboară deasupra oraşului

are ceva din măreţia murmurului unui cor antic

din albastrul de lumânare care cântă-n surdină

la priveghiul clopotarilor cu destin tragic

rochia ta alungă moartea

rochia ta aprinde felinare pe umerii statuilor

rochia ta e irepetabilă

rochia ta zboară ca-ntr-un amurg de van gogh

rochia ta uneşte toate răspântiile toate drumurile toate cărările

rochia ta are foşnet de val de dunăre spartă

rochia ta, zburând deasupra oraşului, se transformă în fulger, în trăsnet,

în epitaf de poet

rochia ta(pe cer) ia forme de nouri, de prunduri, de cruci călătoare

de munţi care plâng pe sâni de câmpii roditoare

rochia ta are-n cheutoare cel mai adânc suspin

(cel mai frumos albastru din lume)

rochia ta e o lumină de duminică, de pace de scriptură,

de floare de cireş pe care-a dormit, preţ de o clipă,

lacrima unui pui de jder

rochia ta e un basm un miracol cu miros de prăpastie caldă

deasupra pădurii de salcâmi de la ibăneşti

rochia ta şi-au dorit-o toate ţarinele

şi-cu mult înaintea lor-făuritoarele de sigilii

din calendarul aztec

rochia ta e toată literatura lumii

tatăl meu era cel mai puternic om din sat

(în satul acela se spune că trăiau cei mai puternici

oameni din lume)

tatăl meu era frumos ca un orologiu care dă sens timpului

lumina vorbei lui era fără cusur

paşii lui erau căptuşiţi cu fulgere

fruntea lui respira lumini de cişmele

inima lui bătea dincolo de toate hotarele

tatăl meu era cel mai falnic om din sat

palmele lui, seara, la masă, miroseau a şoaptă

de scoarţă de mesteacăn, a şoaptă de mugur de brad,

a grădină cu ierburi sfinte

palmele lui(bătătorite) erau frumoase ca nişte poeme

tatăl meu era cel mai vânjos om din sat

era atât de vânjos încât, cu o singură mână,

scotea carul cu grâu din albia râului

el ajuta caii şi munţii să zboare

din respiraţia lui rândunelele-şi făceau cuib

la streaşina casei(rândunelele făcându-şi cuib, de obicei,

numai la case de oameni buni)

umărul tatei era frumos ca o margine de lan

ca o margine de lume

în inima lui cântau dropiile

pe braţele lui dormeau stoluri de vrăbii, de libelule,

de mierle, de ciocârlii, de triluri mirosind a trifoi copt

pe pieptul său creştea înaltă(până la cer) cumpăna verii

pe pieptul său creştea, vinovată, crucea câmpiei

pe pieptul său îşi făcea culcuş, cu aripi de pelin, Moartea

în satul acela se spune că trăiau cei mai frumoşi

oameni din lume

zilele mele, numai bune de coasă

mă iubeşte-n cimitir doar floarea de-avrămeasă

doar ea îmi dă jungherul morţii la o parte

doar ea, lumina ei, mă ctitoreşte-n pagină de carte

doar ea pe blănuri moi de jder şi urs

culege zmeura din stelele ce-au curs

doar ea-n icoana ei de smirnă şi lumină deasă

mă cere de bărbat şi-mi face din tămâie casă

doar ea în sihăstria ei

prăşeşte cimitirul de coştrei

doar ea pe răni îmi toarnă apă vie

e o nălucă, doamne, înger, ce să fie?

doar ea mă simte-atunci când de cuvânt m-apropii

doar ea mă-mbrăţişează-n zbor de cinteze şi dropii

zilele mele, doamne, numai bune de coasă

mă iubeşte, la priveghi, doar floarea de-avrămeasă