Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Sociopatologia cuvântului cotidian

        de Philippe Dufour

Traducere de Irina Georgescu

Fragment din Le Roman est un songe, Paris, Les Editions du Seuil, coll. „Poétique”, 2010

 

Sociopatologia cuvântului cotidian. Personajul-idee (p. 261-271)

Punerea sub observaţie a cuvântului.

Limbajul se destramă, odată cu Primul Război Mondial. Povestea lui Bardamu nu se aseamănă cu Prăpădul (La Débâcle) de Émile Zola, însoţit de un sistem explicativ. Cum ar putea să mai întrebuinţeze limbajul, cel care înţelege totul mereu altfel, să rostească alte cuvinte, ca acelea ale infirmierelor care îl îngrijesc?

La adăpostul cuvintelor şi amabilităţii lor, trebuia să înţeleagă că începând de azi: „Vei muri, scump militar... Vei muri... Pentru că acesta e războiul... Fiecare cu viaţa sa... Fiecare cu rolul său... Fiecare cu moartea sa... Pare că îi înţelegem suferinţa... Dar nu împărtăşim cu nimeni moartea nimănui...”

Întrebuinţarea, rostirea: răul interior regăsit la Céline este acelaşi cu al lui Flaubert, acela al unui limbaj golit de spontaneitate, mincinos, mereu de gradul al doilea, viclean sau îndobitocit, pe care scriitorul nu-l mai poate privi, căzut în ironia grotescului trist. Confruntat cu descoperirea unor falşi prieteni, naraţiunea va încerca să restabilească sensul disimulat al cuvintelor, înlocuind cuvintele tendenţioase cu cele adevărate. Astfel, în vreme ce frazeologia oficială a puterii asociază războiul cu noţiuni ca „datoria”, „onoarea”, „patria”, monologurile lui Bardamu îl asimilează cu o crimă, cu o violenţă a societăţii întoarse nu doar împotriva duşmanului, ci şi împotriva propriilor cetăţeni condamnaţi la o moarte premeditată: „asasinat”, „voinţe de omucidere”, „carnaj”, „condamnat la moarte”. Romanul este forţat să reevalueze cuvintele. Care e cel mai sănătos punct de vedere: să fii bolnav de frică, literalmente, asemenea lui Bardamu, sau să fii patriot?

[...] majoritatea decretează cine este nebun şi cine nu este (p. 61).

Era într-adevăr nebun? Când lumea se-ntoarce pe dos, eşti nebun să întrebi de ce ne omorâm între noi, fiind clar că suntem catalogaţi drept nebuni pentru mai puţin de-atât (p. 64).

Graniţa între normal şi patologic se înceţoşează. Societatea tinde fără îndoială să înscrie raţionalul în logos (confundând ideologia dominantă cu adevărul şi slujindu-se de câţiva termeni intangibili deveniţi Tablele Legii): definiţiile lui Bardamu resping această pretenţie. Mult mai înainte, eroul este nedumerit despre un cuvânt pus în relaţie cu Robinson:

Laş cum era, o ştiam şi eu, o ştia şi el, aştepta mereu să fiu salvat de adevăr, dar cu toate acestea începeam, pe de altă parte, să mă întreb dacă existau pe undeva oameni cu adevărat laşi... Îmi spuneam că putem găsi întotdeauna în orice om ceva pentru care este pregătit să moară neîntârziat şi, pe deasupra, mulţumit. Numai că această ocazie de a muri atât de frumos nu apare niciodată, această ocazie pe care o aştepta cu plăcere. Va muri atunci aşa cum va putea, în altă parte... Nu va rămâne decât imaginea unui nătărău şi a unui laş pe deasupra pentru întreaga lume, deloc convins de ceea ce a reuşit, atâta tot. Doar în aparenţă laş (p. 329).

Romanul denunţă cuvintele-ecran, tot aşa cum Freud discuta despre amintirile-ecran. Anumite cuvinte, printr-un fel de deplasare semantică, substituie o reprezentare alteia, împiedică ciocnirea unei idei cu conştiinţa, pentru a alcătui în cele din urmă acest roman colectiv pe care îl numim ideologie.

Bardamu este neîncrezător faţă de cuvinte, dar în egală măsură excepţional de atent, pentru că nu vrea ca adevărul să-i scape prin inadecvare. Se aşteaptă la una ca asta de la limbaj, să apară dintr-o dată, fără îndoială pieziş, într-un moment sau altul. De aici derivă obligaţia epuizantă de a fi numai ochi şi urechi, de a-i pândi revelaţia. Însă fără succes. Alături de scornelile făţişe, se află adevărurile pierdute:

După ani, când ne gândim din nou la asta, ne dorim să recuperăm cuvintele spuse de anumite persoane şi chiar pe acei indivizi ce le-au rostit pentru a-i întreba ce au vrut să ne spună... Dar ei sunt plecaţi de mult!... Nu avem suficient de multă pricepere să le înţelegem pe toate... Am vrea să ştim dacă nu cumva şi-au schimbat părerea vreodată... Dar este prea târziu... S-a terminat!... Nimeni nu mai ştie nimic de ei. Trebuie să ne continuăm drumul singuri, în noapte. Ne-am pierdut adevăraţii tovarăşi de drum. Nu doar că nu le-am adresat întrebarea potrivită, adevărată, când încă mai era timp. Alături de ei nu o ştiam. Om pierdut. Suntem mereu în întârziere. Acestea nu sunt decât regrete care nu ne asigură existenţa (p. 378).

În acest fragment de o frumuseţe melancolică, textul aflat în căutarea cuvintelor pierdute prezintă durerea unui adevărat absent. Limbajul îşi fixează orele de întâlnire cu adevărul. Dar nu se întâmplă ca în cazul lui James, care ajunge la această concluzie reactivată de memoria cuvintelor (de altfel, o temă importantă din Ambasadorii4 ), sau ca la Proust, cu iluminările intempestive ale naratorului sau ale lui Swann, care oferă o valoare de adevăr acelor cuvinte neglijate: concluzia este doar atinsă (presimţită, târâtă până la capătul romanului, prin simbolul nopţii care nu-şi înfrânează substanţa, idee estetică afirmând inadecvarea acestei judecăţi). Ajunge la noi doar un suflu:

Apoi, nu auzise decât vocile noastre, dintre noi, şi tot ceea ce părea să fie prea aproape de a spune, fără să spună însă niciodată (p. 295).

Auzul plutitor al lui Bardamu cerne cuvintele pentru a nu detecta decât o „muzicuţ㔠în care năvăleşte intimitatea, de altfel, refuzată.

(Recitind din Céline fragmentul despre întâlnirile ratate, îmi vine în minte o scenă din Un barbar în Asia, text aproape contemporan cu Călătoria. Michaux este în India:

Era în această curte un bărbat foarte bătrân: mă salută, dar îi remarcai prea târziu salutul. Muzica reîncepu şi îmi spusei: „Măcar să mă mai privească o dată!” Era un pelerin, străin de locurile acestea. Mi se părea că nutreşte o prietenie pentru mine. Muzica se termină. Eram distrat. Se întoarse, se uită la mine şi ieşi. În privirea lui era ceva bizar. Caut încă să înţeleg ce mi-a spus. Ceva important, esenţial. Privindu-mă, parcă îmi văzu şi destinul, cu un soi de consimţire şi de bucurie, dar simţii şi o urmă de compasiune, de milă aproape, şi mă întreb şi acum ce înseamnă.

De unde provin aceste pasaje în care comunicarea eşuează iremediabil, paragrafe ale unor întâlniri ratate (să ne gândim poate şi la trecătoarea baudelairiană) întâlnite de-a lungul lecturii, care par să fie momente de reuşită în planul scriiturii? Ca şi cum, în aceste momente de decădere a limbajului – de cuvinte, de priviri – scriitura irizează justificarea propriei existenţe, certitudinea necesităţii sale. Asemenea înotătorului care trebuie să atingă fundul apei, şi limbajul, dintr-un impuls, revine. Scriitura nu speră să recucerească o plenitudine, totuşi îşi simte vocaţia. De aici, porneşte în surdină, chiar în contradicţie cu intenţia iniţială, o lejeră jubilare a frazării, o intensitate a cuvântului spus, chiar în momentul în care subiectul părea să capituleze.)

Cu toate acestea, Bardamu înţelege mai bine cuvintele, eventualul adevăr, minciunile şi adevărul minciunii. Pune la punct o nouă formă de ascultare (plecând de la presupunerea că se spune altceva decât ceea ce vrem să spunem). Cuvântul devine obiect al romanului. Ştim că Bahtin a definit această activitate şi Henri Godard a continuat din acel punct, dar lucrarea sa, Poetica lui Céline, vizează mai ales limbajul naraţiunii (plurilingvismul consubstanţial enunţării narative e o strategie a scriiturii care denunţă discursurile monologate) faţă de limbajele regăsite în naraţiune (punerea acestora sub observaţie, personajul-narator confruntat cu discursul, ca hermeneut al intenţiilor ce se deşiră într-un dialog în permanenţă dezamăgitor): înainte de toate, este o carte despre „muzicuţa” lui Céline, limba naratorului cu efecte ale limbii vorbite, cu valoarea sa de contestare – şi plăcerea textului pe care aceasta îl generează. Sunt interesat, în aceste pagini, de urechea lui Bardamu, care studiază sociolectele. Personajul lui Céline are ceva în comun cu eroii proustieni: Bardamu ascultă mai mult decât vorbeşte. „Rămânea să ascult ca întotdeauna doar, pretutindeni”. Ia parte rareori la discuţie: nu aşteaptă de la dialog nici adevărul, nici rezoluţia dialectică a interogaţiilor. Singura formă veritabilă de dialog-dezbatere are loc la începutul cărţii, între Ganate şi Bardamu, fiind prima experienţă a piedicilor limbajului, a distanţei dintre cuvinte şi real: ca urmare a discuţiei, Bardamu pacifistul nu lasă floarea puştii în jos. Dialogul devine ascultarea monologurilor printr-o asimetrie care depune mărturie pentru sine despre o comunicare dereglată. În timpul în care celălalt vorbeşte, Bardamu analizează în forul său interior ce aude:

Mă interesase să ştiu dacă ea, mătuşa lui Bébert, se gândea vreodată la ceva. Nu, nu se gândea la nimic. Vorbea monstruos de mult, fără ca să se gândească vreodată.

În plus, în legătură cu aceeaşi formă de comunicare, extrage logica propriilor divagaţii:

O ascultam fără ca niciodată să o întrerup, eram ca înţepenit. Încerca să mă facă să-mi aduc aminte toate calităţile blânde pe care le avea Bébert, etalându-le cu destul de multă dificultate pentru că nu trebuia să uite niciuna, şi atunci reîncepea; apoi, când totul părea să fie bine, după ce-mi povestise toate împrejurările înţărcării lui, găsea din nou o calitate cât de mică a lui Bébert, pe care trebuia negreşit să o pună în rând cu celelalte; atunci, relua întreaga poveste şi, dacă mai uita câte ceva, era nevoită să se smiorcăiască niţel, neputincioasă.

 1 Ferdinand Bardamu este protagonistul romanului Călătorie la capătul nopţii (Voyage au bout de la nuit, 1932) de Louis-Ferdinand Céline. Prenumele personajului-narator Ferdinand face apel la biografia autorului, în vreme ce Bardamu este format din termenul „barda” (pop. raniţă, efecte militare, bagaje incomode cărate de soldaţii din Primul Război Mondial) şi „mu”, participiul trecut al verbului „a se mişca” („mouvoir”). Pe măsură ce naraţiunea avansează, protagonistul este forţat să renunţe la „bagajul” de siguranţă, optimism şi moralitate. [n. tr.]

 2 Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii (1932), p. 88. Toate indicaţiile referitoare la pagini fac trimitere la ediţia Pléiade, Romans, 1981.

 3 Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene (1901), capitolul „Amintiri din copilărie şi «amintiri-ecran»”.

 4 Henry James, Ambasadorii (1903).

 5 Henri Michaux, Un barbar în Asia (1933).

 6 În Moarte pe credit (Mort ŕ credit, 1936), personajul este închis în muţenia sa (aflat în Anglia) sau îl lasă să sporovăiască pe vorbăreţul Courtial: „Vorbea enorm de mult... mereu, tot timpul... Eu ştiam să ascult foarte bine... Tatăl meu!... Anglia!... Am ascultat peste tot... De atunci am acest obicei!... Nu mă deranjează deloc! Nu am nevoie să mi se răspundă. Astfel l-am atras... Tăcând din gură...” (p. 850)

 

 

Nr. 01 / 2012
Premiile Filialei Craiova a U.S.R. pe anul 2010

Colocviile şi Premiile Scrisul Românesc

Tudor Gheorghe – Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova

Dialog despre poezie

Revista revistelor
de Paul Aretzu

Din jurnal (2004)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (19)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Regmaniene
de Adrian Popescu

O lume de filmat
de Nicolae Prelipceanu

Publicaţii insolite
de Nicolae Oprea

Despre lucruri şi poezie
de Dumitru Chioaru

Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine
de Paul Aretzu

Relatare de pe un drum netrecut pe hărţi
de Gabriel Coşoveanu

„Misterele“ lui Gabriel Chifu
de Gabriela Gheorghişor

Poemele eternei întoarceri
de Bucur Demetrian

Recuperarea prin poezie
de Ştefan Vlăduţescu

Alternativa stilistică
de Constantin M. Popa

Care-ai furat, bă, paltonul poetului?
de Horia Gârbea

O carte mărturisitoare
de Mircea Moisa

Fantezii erotico-lexicale
de Ioan Lascu

Cameră cu vedere
de Daniela Firescu

Jocul de- a visătoria
de Daniela Firescu

Restituirea unui filosof
de Paul Aretzu

„Maşina de spălat poezie”
de Florea Miu

Poezii
de Gheorghe Grigurcu

Poezii
de Carmen Firan

Poezii
de Claudiu Soare

Noile poeme ale lui Paul Vinicius
de Mircea Bârsilă

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

vitrina cărţilor
de Nicolae Coande

Întoarcerea acasă
de Ioan Lascu

„Numitorul comun - moartea”
de Luiza Barcan

Darul de Crăciun
de Florin Caragiu

Impostorul versus ingenuul, în Tartuffe
de Toma Grigorie

Carnet plastic
de Cătălin Davidescu

Parodie
de Lucian Perţa

Sociopatologia cuvântului cotidian
de Philippe Dufour

© 2007 Revista Ramuri