Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Restituirea unui filosof

        de Paul Aretzu

În ultimii ani, prof. dr. Adrian Michiduţă repune în circulaţie nume de filosofi pe nedrept uitaţi. Un asemenea caz îl constituie Mihai Uţă (1902 – 1964). A făcut studii în Franţa, unde a publicat trei lucrări (La Théorie du savoir dans la philosophie d’Auguste Comte – 1928, La loi des trois états dans la philosophie d’Auguste Comte – 1928, La crise de la théorie du savoir – 1928) şi unde şi-a susţinut doctoratul. În ţară, filosoful este prezent în publicistica vremii, susţine conferinţe şi tipăreşte un număr considerabil de studii, pe teme diverse (Auguste Comte şi estetica – 1929, Descartes, metafizica şi ştiinţa – 1930, Mose Maimonide – 1935, Josnicia şi măreţia omului. Blaise Pascal – 1935, La philosophie de Léon Brunschvicg – 1935, Noţiunea de substanţă în filosofia greac㠖 1937, Logica negaţiei – 1937, Pozitivismul francez – 1938, Afirmaţia şi negaţia – 1939, Pascal – 1939).

Destinul său pare unul de personaj camilpetrescian. Suplineşte o lungă perioadă (1930–1938) Catedra de Logică, teoria cunoaşterii şi istoria filosofiei moderne şi contemporane de la Universitatea din Iaşi, în răstimpul cât titularul ei, Ion Petrovici, a fost ministru al Educaţiei Naţionale. După instaurarea regimului comunist, a avut destinul celor mai mulţi oameni de cultură, indexarea operei, închisoarea, boala şi moartea prematură.

În cazul cărţii Originile filosofiei pozitiviste (Editura Aius, Craiova, 2010, ediţie critică, studiu introductiv şi bibliografie de Dr. Adrian Michiduţă) avem a face cu o recuperare. Textul a fost elaborat în perioada tulbure 1945-1946 şi nu a mai apucat să vadă lumina tiparului. Pozitivismul, obiectul studiului lui Mihai Uţă, a apărut ca soluţie datorată orgoliului scientist, ahtiat după o cunoaştere obiectivă, exactă, capabilă să dea răspuns sigur tuturor problemelor realităţii. El este urmarea unui entuziasm manifestat în secolul al XIX-lea faţă de panaceul ştiinţelor. Cunoaşterile de tip teologal şi metafizic sunt înlocuite cu religia concretului şi a experienţei. Fondatorul pozitivismului, dar şi al sociologiei, a fost Auguste Comte, personalitate ce a stat în centrul preocupărilor filosofice ale lui Mihai Uţă care, asemenea magistrului său Ion Petrovici, i-a consacrat o serie de studii.

Originile filosofiei pozitive este alcătuită din trei părţi: una în care se defineşte conceptul de filosofie pozitivă, alta în care se identifică precursorii şi poziţiile acestora şi, în fine, cea dedicată vieţii şi operei lui Auguste Comte.

Sistemul filosofic este definit pornindu-se, normal, de la tezele întemeietorului său: „Pozitivismul se caracterizează printr-o metodă şi un spirit proprii: metoda constă în a admite ca adevărate numai cunoştinţele scoase din observaţie şi verificate experimental, spiritul pozitiv se manifestă în cunoaştere ca şi în elaborarea întregii vieţi spirituale, printr-o sete permanentă de ceea ce este concret şi obiectiv. […] Filosofia constituită după metoda şi în spiritul pozitiv are dublul avantaj, pe de o parte de a păstra exactitatea ştiinţei, iar pe de altă parte, de a îmbrăţişa şi explica universul în totalitatea sa.” (p. 32). ?tiinţa, însă, nu poate înlocui nicidecum filosofia, ci oferă materialul necesar interpretării filosofice generalizate, constituindu-se într-o activitate vie şi veşnic proaspătă. Având o poziţie antimetafizică, pozitivismul nu se ocupă de cauzele absolute şi de esenţa intimă a lucrurilor. Nu în mintea umană se află realitatea, ci numai pornindu-se de la ceea ce oferă experienţa: „Când pozitivismul afirmă că cunoştinţa noastră certă nu depăşeşte experienţa, nu vrea să spună că există o realitate sau o regiune a realităţii ce nu poate să fie cunoscută, ci numai că orice cunoştinţă care pretinde să depăşească experienţa este o plăsmuire a imaginaţiei” (p. 39). Factorul, însă, care a schimbat gândirea epocii, a fost unul de natură social-politică, declanşarea Revoluţiei franceze şi extinderea rapidă a spiritului enciclopedist.

Personalităţile evocate, în continuare, într-un mod însufleţit, D’Alembert, Turgot, Émile Littré, Condorcet, De Bonald, De Maistre, Saint Simon, nu reprezintă decât observarea competentă şi elegantă a unui proces alchimic rafinat, de prefacere a gândirii franceze în premise ale filosofiei pozitive a lui Auguste Comte. Ceea ce impresionează în studiul lui Mihai Uţă este dezinvoltura şi claritatea discursului. Filosoful selectează ceea ce serveşte demonstraţiei, sintetizează cuprinzător, pare a se situa în afara parti pris-ului. Călătoria prin sistemele de gândire ale celor enunţaţi denotă familiaritate şi o bună înţelegere. Ca nişte ape afluente, acestea se decantează în filosofia pozitivă a lui Comte sau, dimpotrivă, se detaşează de ea (De Bonald, De Maistre). Prefigurările sunt punctate clar şi elocvent. Metafizica unora dintre aceştia se preschimbă treptat în convingere pozitivistă. După modelul alcătuit de Comte, se face un elogiu al ştiinţelor, ordonate într-o ierarhie de tip organic.

Lucrarea este alcătuită, desigur, în jurul imaginii părintelui pozitivismului. Date biografice şi atmosfera socială şi istorică susţin ideea c㠄Auguste Comte a fost predestinat să joace rolul de doctrinar, reformator social şi întemeietor de religie” (p. 101). Hotărâtoare pentru destinul său a fost intersectarea cu Saint Simon, de la care preia câteva idei de bază, legea celor trei stări şi separaţia dintre puterea spirituală şi puterea temporală. În primul caz, este vorba de cele trei stări pe care le urmează cunoaşterea, teologică, metafizică şi pozitivă, cărora le corespund trei forme de organizare politică, monarhia, democraţia revoluţionară şi organizaţia pozitivă. În al doilea: „Puterea spirituală constă în sistemul de principii, idei şi opinii care «prezidează» diferitele raporturi sociale; din contră, puterea temporală constă în ordinea materială, de natură politică, administrativă, economică etc. a societăţii” (p. 129-130). Se continuă sugestiv: „Puterea spirituală formează sufletul şi cea materială reprezintă corpul societăţii” (p. 130). Preocupările se concentrează asupra transformării sistemului ştiinţelor în filosofie generală, adică la recursul la speculaţia filosofică, iar, apoi, asupra organizării morale şi politice a societăţii, adică la atribuirea unei direcţii funcţionale. Rezultatul gândirii lui Comte, din acest stadiu, se concretizează în amplul Curs de filosofie pozitivă, conţinând întregul sistem al cunoştinţelor exacte: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia şi astrologia. Jumătate din Curs are ca domeniu sociologia, legile după care funcţionează societatea. Alte teme importante ale gândirii sale, politica pozitivă şi religia umanităţii, au constituit obiectul altei opere, Sistem de politică pozitivă. Evenimente biografice îl împing spre trăiri mistice, preconizând o religie a dragostei, care va schimba raportul dintre cosmos şi om. Religia pozitivă, aplicată în acest caz, îl aşază pe om în centrul lumii, acesta devenind inima universului. Trei repere corespund religiei pozitive: umanitatea, pământul şi universul, care mai sunt numite Marea Fiinţă, Marele Fetiş şi Marele Mediu. „După părerea lui Auguste Comte, conţinutul elaborării pozitive este şi rămâne acelaşi în amândouă cazurile, cu deosebirea că în primul caz este expresia ordinei naturale sau obiective, iar în al doilea caz este expresia ordinei umane sau subiective” (p. 152).

Mihai Uţă a fost, în primul rând, un pedagog, a scris sinteze, cărţi despre. Nu are un sistem propriu, dar este un adept consecvent al pozitivismului. Scrierile lui sunt rafinate, culturale, exegetice. Într-un fel, importă filosofie occidentală, ceea ce au făcut toţi gânditorii români importanţi, în perioada interbelică. Cartea sa, apărută după mai mult de o jumătate de secol de când a fost scrisă, nu are rigiditate academică, dimpotrivă, este sensibilă, captivantă, în întregime accesibilă. Punerea ei în valoare, prin publicarea de către Adrian Michiduţă, este, deopotrivă, un act cultural şi reparatoriu. S-ar spune că, în ciuda formaţiei sale pozitiviste, filosoful a fost un pozitiv, un idealist, crezând că spiritul poate contracara nelegiuirile politice, împărtăşind, poate, într-un fel, dubla personalitate a lui Auguste Comte: de raţionalist convins, la începuturi, convertit treptat într-un mistic, vocaţie confirmată, din păcate, chiar prin sfârşitul său tragic.

Nr. 01 / 2012
Premiile Filialei Craiova a U.S.R. pe anul 2010

Colocviile şi Premiile Scrisul Românesc

Tudor Gheorghe – Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova

Dialog despre poezie

Revista revistelor
de Paul Aretzu

Din jurnal (2004)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (19)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

Regmaniene
de Adrian Popescu

O lume de filmat
de Nicolae Prelipceanu

Publicaţii insolite
de Nicolae Oprea

Despre lucruri şi poezie
de Dumitru Chioaru

Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine
de Paul Aretzu

Relatare de pe un drum netrecut pe hărţi
de Gabriel Coşoveanu

„Misterele“ lui Gabriel Chifu
de Gabriela Gheorghişor

Poemele eternei întoarceri
de Bucur Demetrian

Recuperarea prin poezie
de Ştefan Vlăduţescu

Alternativa stilistică
de Constantin M. Popa

Care-ai furat, bă, paltonul poetului?
de Horia Gârbea

O carte mărturisitoare
de Mircea Moisa

Fantezii erotico-lexicale
de Ioan Lascu

Cameră cu vedere
de Daniela Firescu

Jocul de- a visătoria
de Daniela Firescu

Restituirea unui filosof
de Paul Aretzu

„Maşina de spălat poezie”
de Florea Miu

Poezii
de Gheorghe Grigurcu

Poezii
de Carmen Firan

Poezii
de Claudiu Soare

Noile poeme ale lui Paul Vinicius
de Mircea Bârsilă

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

vitrina cărţilor
de Nicolae Coande

Întoarcerea acasă
de Ioan Lascu

„Numitorul comun - moartea”
de Luiza Barcan

Darul de Crăciun
de Florin Caragiu

Impostorul versus ingenuul, în Tartuffe
de Toma Grigorie

Carnet plastic
de Cătălin Davidescu

Parodie
de Lucian Perţa

Sociopatologia cuvântului cotidian
de Philippe Dufour

© 2007 Revista Ramuri