Recuperator şi reparator, demersul realizat de Bianca Burţa-Cernat în Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2011) nu are nimic din nostalgia fermecător romantică prin care titlul volumului ademeneşte cititorii: o primă captatio benevolentiae în invitaţia de redescoperire/ re-evaluare a uitatelor scriitoare interbelice.

Intenţia declarativ asumată este de completare a cadrului, de „reîntregire a albumului” literaturii române şi mai puţin de contestare a canonului. Reconsiderarea şi resemantizarea sintagmelor „margine, marginal, marginalitate, marginalizare” articulează provocator mecanismul de captare în ansamblu şi nu de simplă focalizare a figurilor centrale, ci orientare a obiectivului asupra figurilor laterale (de altfel, revelarea funcţiilor marginalităţii nu e singulară: de la exemplara teorie a secundarului - Virgil Nemoianu la recenta reconfigurare a periferiilor operată de Corina Ciocârlie- În căutarea centrului pierdut, Editura Art, 2010). Poziţionarea favorabilă a scriitorilor „marginali” ca factori emulativi nu omite distincţia „marginal”- „minor”: „există marginali „minori” şi marginali conjuncturali- care numai într-un anumit context de receptare au fost „cotaţi” mai jos decât ar fi meritat, dar pe care relecturi ulterioare îi redescoperă”.(...) Ar putea fi legitimă, de exemplu, revalorizarea unor prozatori interbelici precum M. Blecher, H.Bonciu, C.Fântâneru, O.Şuluţiu- după cum, nepropusă până acum, ar putea fi legitimă reevaluarea unor prozatoare ca Ticu Archip, Anişoara Odeanu ori Sorana Gurian”.

Maniera de realizare a micromonografiilor e mai degrabă filmică decât fotografică: scriitoarele interbelice sunt surprinse în mişcare, captate din perspective diferite în viaţa particulară şi în viaţa literară- desantul feminin interbelic e cuprins între „patriarhalismul” Vieţii româneşti şi feminismul tolerat ca „necesitate a vremurilor moderne” şi „familia literară de la Sburătorul”. Colege de generaţie, evoluând (majoritatea) sub protecţie lovinesciană, susţinute amical sau încurajate de romancierii de succes ai timpului (Camil & Sebastian) debutează furtunos sau dificil, eşuează lamentabil sau onorabil şi pe fundalul unor existenţe melodramatice reuşesc să participe activ (uneori inovativ) la viaţa literară.

Simptomatic, figura arhetipală ce domină imaginarul autoarelor interbelice este cea a scriitoarei. Inaugurată de Hortensia Papadat Bengescu şi eroinele alter-ego: Manuela, Mini „nici mai mult, nici mai puţin decât Scriitoarea, personaj- metaliterar prin excelenţă” sau naratoarea cu „suflet de romancier” din Femei, între ele, sunt eroine porta-voce, „ambasadoare”, întrupări ale unei „fantasme fondatoare- fantasma femeii scriitoare” , seria e continuată prin Henriette Yvonne Stahl, care încă de la debut- Voica introduce tema Scriiitoarei „personaj –martor” în siajul personajelor reflector ale Hortensiei Papadat-Bengescu, la contemplativa Ana Stavari- Între zi şi noapte ce cunoaşte o dublă iniţiere dincolo de comedia umană, „o iniţiere în scris, în literatură”. Danny Penzza eroina teribilistă din Într-un cămin de domnişoare, jurnal al unei „fiinţe greu de mulţumit”, deziluzionate, cu intuiţia absurdului e reflexia Anişoarei Odeanu „are veleităţi de scriitoare pe care şi le bagatelizează- într-un exerciţiu al distanţei auto-ironice”, în timp ce în Pânza de păianjen, Cella Serghi introduce două personaje narator „ce concurează la obţinerea statutului de Autoare” şi ulterior proiectul unui roman despre scrierea unui roman: „o carte... în care eroina mea va fi scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva” -Mirona- proiect eşuat, pentru că metaromanul anunţat va fi adaptat imperativelor realist-socialiste. Literatura funcţionează pentu scriitoarele interbelice uneori ca fabulaţie compensatorie pînă la ficţionalizarea proprei existenţe- Sorana Gurian, ca mecanism compensatoriu - Cella Serghi, mijloc de autoscopare- Lucia Demetrius, de evadare de sub clopotul excesiv de protector al familiei- Ioana Postelnicu şi de exhibare a obsesiilor- Bogdana, Bezna, de asumare a unor „identităţi fictive”- Sanda Movilă.

Toate aceste scriitoare tânjesc după un spaţiu personal, o zonă- cocon în care să-şi ţeasă povestea, dar mai ales o cameră în care să se izoleze de tracasări, neajunsuri familiale şi sociale şi să se dedice scrisului. Gestul analitic este ambivalent transcrierea propriei subiectivităţi, plonjarea şi explorarea propriei interiorităţi, dublată de asumarea tracasantă a corporalităţii, toate aceste drame ale izolării transpuse narativ au ca revers deschiderea spre exterior- relevante sunt gesturile naratoarei din Femei, între ele ce ridică transperantul unei ferestre sau privirea pe fereastră a eroinei din Balaurul, la introspecţia poematică din Tinereţe (Lucia Demetrius) dincolo de excesul de lirism etichetat „excelent document de mentalitate”: „Bat în geam cu degete uscate ce bătând mi se pare că au să se rupă” sau claustrarea personajului feminin din Bogdana contemplând lumea de la fereastra casei ajunge să fie bântuită de viziuni coşmareşti. În schimb, posesoarea unei camere separate, Ticu Archip, deşi nu valorifică la maxim oportunitea, are intuiţii remarcabile atât în configurarea discursului analtic al inconştientului, cât şi în „realizarea unităţii de perspectivă” prin soluţia „propunerilor de realitate”.

Imaginea vintage propusă de Bianca Burţa- Cernat, departe de a fi anacronică, împrumută din determinarea polemică a înaintaşelor şi, cu propriul capital de persuasiune, documentare şi argumentare, elimină prejudecăţi, clişee şi aduce în lumină câteva destine şi câteva carţi extraordinare.