Risipitor, poetul strânge tot ce a rămas, eul său liric se oglindeşte în adânc sau se revarsă în afară, multiplicat, modelând reprezentaţia cotidiană şi asistând, permanent, la jocul măştilor, la spectacolul fiinţei care se adună sau se pulverizează într-o succesiune de ipostaze: „Mă simt în sinea mea,/ dar şi în afară. Privesc şi/ mă văd chiar pe mine/ ca şi cum aş vedea/ o montare nouă, uimitoare/ din Cehov sau Shakespeare“ (Mă îmbăt de această viziune). Ultima carte de poeme semnată Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios, Cartea Românească, 2011, conţine, încă din titlu, un spaţiu încărcat de semne, un teritoriu revelat prin rescrieri necontenite, prin învelişuri desfăcute spre esenţe, spre himerice limpeziri. Alături de motivul spectacolului, reţinem apetenţa poetului pentru tot ceea ce se ascunde la umbra lucrurilor, pentru partea nevăzută a obiectelor privite cu blândeţe, filtrate prin ochiul începuturilor, rezumate în diminutivul „jucărioară“. Spectator, protagonist („iar eu, spectator din aceia ce se implică/ în acţiunea de pe scenă“), poetul împrumută şi masca scribului, vocea purtătoare de întâmplări sau mâna care transcrie, ordonează, adună resturile existenţei („mă chinui/ s-adun cioburile, şuruburile şi arcuşoarele“) şi, pradă vedeniei, transfigurând contingentul („O, mă-mbăt de această viziune“), năzuieşte, în imaginar, spre „ţinutul misterios“ concentrat într-un mecanism, într-o monadă, fiindcă jucărioara aceasta înseamnă un univers cuprinzând semne, urme, vedenii: „Şi beat fiind/ de vederea mea mă las pătruns până la capăt/ şi până la capăt/ mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit“.

Aceste „însemnări“ poartă, mai mult ca altădată, descrierea textului liric, scrierea-palimpsest prezentă şi în alte volume ale lui Gabriel Chifu, dar reluată spre maturitate, tensionată şi meditativă, lucidă şi tulburătoare. Condiţia poetului transpare în aceste texte care nu întreţin iluzia vindecărilor profetice: „cuvintele mele nu-i tămăduiesc“, dimpotrivă, surprind aventura spiritului într-un spaţiu fragil, într-o căutare nesfârşită. Departe de a fi un vindecător, poetul trăieşte dramatismul ascensiunilor eşuate: „Praful m-acoperă, ierburile mă năpădesc/ uitat îmi trăiesc neputinţa mai rea decât moartea./ Dar cu gândul că nu sunt cel aşteptat/ nu pot, nu pot să mă împac. Plâng“ (Nu sunt cel aşteptat).

Singura salvare a fiinţei de hârtie, locuind poetic, este cartea, prezentă şi în acest volum, alături de trup şi spirit, de răni şi destrămări lăuntrice, de vârste care se despart sau comunică. Sunt multe arte poetice în versurile lui Gabriel Chifu, aproape întregul periplu poetic spre „ţinutul misterios“ se concentrează în acest topos distinct. Orice trecere devine semn, nume răsfrânt, arghezian, în pagina cărţii care „creşte/ ca un copil, ca o sabie, ca o plantă de muştar/ ca vuietul din piepturile unei mulţimi revoltate“. Hiperbola, figură predilectă a universului liric al lui Gabriel Chifu, lasă impresia unor desfăşurări spaţio-temporale nelimitate: „Creşte până când/ privirea noastră slabă nu mai izbuteşte/ să-i cuprindă marginile“. Orice transcriere devine text, ţesătură inextricabilă: „suntem închişi în literele nefireşti“, „stăm închişi în ele ca în nişte cripte“. Viaţa se rezumă la un text, risipitoare sau avară, iar poemul este drumul spre „înscrisul cel viu“, spre lumină: „Ce suntem în cartea aceasta? Suntem/ litere, înţeles, autori şi dictare/ deodată// Iar pentru orice minte ce-ar vrea să pătrundă/ înscrisul cel viu din cartea cât lumea/ orbitor rămâne./ Arzător/ Precum soarele care brusc
ţi-ar pătrunde în creier“ (Litere, înţeles, autori şi dictare).

Poemele lui Gabriel Chifu sunt, dincolo de o descriere a cărţii, o descriere a privirii, de sus, din spaţii celeste. Coborârea pe pământ păstrează încă strălucirea cosmică, arderea stelară: „priveam spre oraş cu ochii/ cu care trebuie să privească o stea/ trupul meu pâlpâia ca un felinar aprins“ (Amintiri despre zbor). Zburând, fiinţa veche se înnoieşte, dobândeşte o lumină distinctă, aşa cum textul nou presimte regimul alterităţii, al profunzimilor, iar trupul destrămat se întregeşte, mitic, traversând infernul, regăsindu-se în strălucirea de început „Acum eşti altul, nou-nouţ, mi-au zis“ (M-au pregătit).

O eternă întoarcere traversează volumul de versuri al lui Gabriel Chifu, în care trupul şi spiritul se caută, se pierd şi se adună, bucăţile se strâng şi formează întregul: „Trebuie, trebuie, trebuie/ să pornim/ şi eu şi corpul meu/ unul în căutarea celuilalt/ să ne-adunăm la loc,/ să se întoarcă flacăra în lumânare/ şi verbele în povestire./ Întreg, încă o dată/ s-o iau de la-nceput“ (Lumânare care se consumă fără flacără).

Ca şi zeiţa egipteană Isis, cea care a redat viaţa lui Osiris, căreia nici un muritor nu i-a ridicat vălul, poetul este trăitor într-un „ţinut misterios“ pe care-l rescrie necontenit, ridicându-l din cenuşă. Casa ruinată face şi ea parte din acelaşi topos al textului-palimpsest, al labirintului care se contrage într-un alt labirint. „Ascunzişurile şi abisurile“ împânzesc versurile de maturitate ale lui Gabriel Chifu, asemănătoare unei hărţi cu denivelări sau adâncimi tulburătoare, dar şi cu înălţimi în care spiritul se salvează. După mistuiri telurice, trupeşti, după tribulaţii dureroase sau groteşti, cioburile existenţiale se adună şi refac, din ruine, o construcţie: „Încet, pe-ndelete, dimineaţa cu lumina ei/ îmi ia în stăpânire trupul/ ca pe o casă ruinată// Razele intră în oase, în cotloane,/ în fagurii întunecaţi din inimă/ Razele îmi ajung până la cuvinte“ (În dimineaţa slăvită).

Înnoindu-se mereu, străbătând un teritoriu nesigur, dominat de lumini şi umbre, de închideri şi revelaţii, eul liric rescrie existenţa, iar „cel nou“ devine ipostaza cuvântului risipit în lume, născut din căderi şi înălţări: „Iar acum,/ pielea trupului meu vechi/ cu sute de guri însetate soarbe/ fiecare strop de lumină/ şi se reînnoieşte,/ şi cum se cuvine sporeşte,/ cuprinzând în ea totul,/ fără să mai uite nimic pe dinafară, orfan“ (Cel nou).

„Însemnările“ lui Gabriel Chifu reprezintă o întoarcere revelatoare spre „lumea aia neîncepută“, spre acea himerică reprezentaţie „cu scene în reluare“. Şi doar himera poeziei întreţine mitul eternei întoarceri, iar semenul ipocrit trăieşte într-un text „crescut în jurul său/ precum schitul în jurul sihastrului/ nu-l interesează/ că eu l-am închis definitiv în poemul acesta/ ca pe un bănuţ de aur“.

Poetul se apropie sau se depărtează, iar cartea se substituie fiinţei, cu spaţii însângerate sau senine, oferind o recitire a vieţii din perspectiva poeziei adevărate. Sunt multe straturi care convieţuiesc în textele lui Gabriel Chifu, de la „poemul crepuscular“ dominat de casa veche (topos recurent, alături de carte, trup, oraş), spre conflictul lăuntric (măcel, război), până la ironia dintr-un „ritual parodic“ sau dintr-o utopie livrescă (imaginea oraşului, labirint al cărţii). Şi acum se petrec întâlniri imaginare, întineriri „ca-n basme“, la umbra lui Borges, Kafka, Rilke, a vechilor mituri. Universul se strânge, borgesian, într-un papirus, luând forma fiinţei, a trecerii muritoare. Pe un ton elegiac, eul liric presimte asediul timpului, clipa cea repede, moartea şi eternitatea. Puţine versuri au limpezimea dureroasă din poemul Aş vrea să nu plecăm, strigăt al fiinţei vulnerabile şi cu încărcătură mitico-alegorică: „De noi, de noi doi, cine/ cine îşi va aduce aminte/ vreodată?/ Poate doar vântul care tocmai adie/ şi ne învăluie.// Îmbrăţişarea noastră de acum/ de-ar rămâne,/ de-ar rămâne în memoria lui/ aşa cum se fixează în ceara fierbinte/ forma cheii/ care deschide poarta“.

Cartea lui Gabriel Chifu este „povestea“ fiinţei care se ruinează, a condiţiei umane părăginite, a golului instalat într-„o şandrama“, într-„o maşinărie prăpădită“. Mergând spre arhetipuri, spre mitul eternei renaşteri sau spre filmul cu scene „în reluare“, seara şi dimineaţa aparţin aceleiaşi fiinţe, aceluiaşi trup ruinat şi reconstruit poetic: „Seara s-a lăsat peste mine/ şi apoi lumina dimineţii peste mine a aruncat /bănuţi de aur“ (Buzunare întoarse pe dos).