Fără îndoială, concetăţenii lui Ion D. Sîrbu din Petroşani, Ion şi Mihai Barbu, Marian Boboc ş.a., intelectuali dotaţi cu simţul „râsu-plânsului”, sunt plini de imaginaţie. Ei editează tot felul de publicaţii non-convenţionale prin care întreţin memoria vie a prozatorului plecat din Petrila spre a cuceri Genopolisul, nevoit să se oprească pentru totdeauna, după „jilaviadă”, în Isarlâk. Una dintre ele, datând din anii 2009-2010, focalizată în jurul personalităţii „Sîrbului”, se numeşte Nirvana socială şi e subintitulată satiric „ziar de perete al celor puşi la perete”. Din conţinutul mozaical, îmi reţin atenţia două scrisori inedite adresate lui Eugen Todoran şi comunicate de Marcel Tolcea, fără nicio preocupare istorico-literară. Într-una – nedatată, dar contextul ne sugerează anul 1982 -, Ion D. Sîrbu reaminteşte mai apăsat momentul omagierii „clandestine” a septuagenarului Agârbiceanu, marginalizat de regimul comunist: „Posed un jurnal al anilor 1951-53, nu îmi place să-l recitesc, e plin de dureri uitate. Uitate şi nu tocmai…Dar, deastădată, l-am răsfoit (eşti foarte prezent în el, şi tu şi Nego şi Balotă şi Enescu (laşul)…Găsesc însemnări în lecturile mele prin care pregăteam un fel de referat-studiu despre nuvelele şi schiţele lui Agârbiceanu.
Le-a(m) şi citit în seara respectivă în salonul bătrânului septuagenar. Găsesc notate mai multe vizite la el, o lectură a piesei mele Sovromcărbune (sper că nu ai uitat-o, o public după mai multe avataruri, sub titlul Frunze care ard). O interesantă notiţă: ‹ Agârbiceanu îmi spune că românii pun ideea de dreptate deasupra ideii de Dumnezeu: probabil că aceasta este cea mai certă rămăşiţă latină, romanii erau un popor al Justiţiei ›”. Epistola toată ar merita citată, inclusiv finalul sarcastic, de bizară actualitate: „Mai nou e la modă ca cioclii şi călăii să se erijeze în solemni şi academici rememoratori ai celor pe care i-au interzis, dispreţuit etc.”

Nirvana socială reprezintă, în fond, o pledoarie a catalizatorului Ion Barbu pentru Memorialul Sîrbu cu centrul în casa memorială din Petrila, ai cărui singuri vizitatori, deplânge el, „au fost şi sunt doar ploaia, umezeala, igrasia şi celelalte surori”. (Nu cred că-i chiar aşa, chiar dacă eu şi colegul Ioan Lascu am re-vizitat-o anul acesta pe o vreme ploioasă). Oricum iniţiativele sale sunt menite să zdruncine inerţiile nu doar locale. Printre altele, ludic-ironicul Ion Barbu a publicat în 2009 o carte-album impunătoare: Ion D. Sîrbu – Recurs la metoda copilăriei lucide. Cartea aceasta „făcută de cei mici pentru uzul celor mari” şi clădită în jurul moto-ului „Mă pomenesc că mă dor copii altora” reuneşte desenele tematice ale elevilor de la Şcoala generală din Petrila care poartă numele scriitorului, însoţite de textele ilustrative bine selectate din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

La fel de nonconformistă este Prăvălia cu istorii, „publicaţie de istorii din Valea Jiului” editată sub direcţia poetului (şi arhivarului sagace) Marian Boboc. În cuprinsul numărului din 26 noiembrie 2010 este încorporat un supliment insolit, „număr unic” din revista Sinteze / Europolis. Este vorba de un proiect utopic de-al lui Ion D. Sîrbu din 1969, când îşi propunea să editeze o revistă de condiţie filosofică sub unul din aceste titluri. Proiectul a fost descoperit de Mihai Barbu în arhivele Securităţii şi comentat pe îndelete în teza sa doctorală Scriitorul subteran (publicând aici o parte din comentariu). Printre colaboratorii viitoarei reviste vizaţi de I. D. Sîrbu (notaţi ca atare de zelosul informator) se numărau numai foşti condamnaţi politic: Constantin Noica, Ovidiu Cotruş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş şi Adrian Marino. Mai mult, revista trebuia să fie „tăioasă”, abordând temerar teme moral-culturale, şi urma să aibă un tiraj de cinci mii de exemplare care să se distribuie gratuit! Pe ce se întemeia I. D. Sîrbu în iniţiativa sa utopică aflăm tot de la Securitate: a fost cooptat în redacţie Dumitru Ghişe „în scopul de a facilita sprijinul resortului de propagandă şi agitaţie din cadrul conducerii partidului”. Este transcrisă şi explicaţia lui Sîrbu: „ca să nu fim toţi puşcăriaşi, l-am luat şi pe Ghişe din şefii de la C.C.” Negăsind alte referinţe în Arhiva C.N.S.A.S., Mihai Barbu motivează credinţa în proiect prin „dezgheţul ideologic” care urmează Primăverii de la Praga, dar şi prin posibilitatea autorităţilor de a-i supraveghea mai uşor pe dizidenţii din umbră. Cred că Ion D. Sîrbu, ştiind prea bine că e urmărit şi înregistrat în tot ce întreprinde, mai degrabă şi-a probat ironia şi umorul, inventând băşcălios Sinteze-le europene încremenite în proiect.

Aş încheia (deocamdată) cu o recentă apariţie din arealul coloniei minereşti a scriitorului cu Operă postumă. Pe fundalul Simpozionului naţional de la Petroşani şi Petrila, „Scriitori în Colonia lui Ion D. Sârbu”, din decembrie 2011, a fost lansat un volum-colaj atipic, în formula ghidului turistic, Pe urmele scriitorului Ion D. Sîrbu în Valea Jiului. Integrat într-un proiect ambiţios al „destinaţiilor speciale”, (Traseele cultural-turistice ale scriitorului petrilean Ion D. Sîrbu), susţinut de Asociaţia „Fire de iarbă” din Petroşani prin entuziastul iubitor de cultură Costel Avram (rara avis printre oamenii politici), caietul, apărut în condiţii grafice ieşite din comun, cuprinde detalii istoriografice semnificative, o iconografie rară şi hărţile exacte ale traseelor prozatorului născut în Petrila şi apreciat la justa-i valoare abia în postumitate. Realizatorul lui este acelaşi tenace profesor Mihai Barbu, de-acum un însemnat sârbolog, nu doar prin teza doctorală susţinută la Literele din Cluj sub îndrumarea unui specialist în domeniu, Ion Vartic. El decupează expert fragmente istorico-literare din volumul-teză Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire şi le asociază cu texte memorialistice ale scriitorului-temă, agrementând drumul cultural cu o serie de fotografii din arhiva proprie sau reproduceri din Casa memorială de la Petrila. Se desprinde dintre imagini, cea tragic-emblematică de pe coperta întâi, cu Ion D. Sârbu văzut din spate, în timp ce se îndreaptă spre casa părintească părăsită, datând din 1987. Iar dintre confesiunile prozatorului: „Mi-e dor de voi, de câte ori umblu cu polonicul pe fundul cazanului ars (trecutul meu) la o recherche du temps foutu…” Dar tragic-definitorie îmi apare fraza din Jurnalul…despre spaţiul-matrice: „În Petrila, dorm în cimitir nu numai părinţii mei, moşii şi strămoşii mei, dorm şi toate temele, dramele, eroii din romanele şi piesele pe care nu le-am putut scrise, pe care am fost obligat să le uit”.