Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Doamnă în roșu pe fundal cenușiu

        de Miguel DELIBES

Personalitate emblematică în panorama culturii spaniole contemporane, Miguel Delibes (născut la Valladolid, în 1920) este nu numai unul dintre cei mai valoroși prozatori actuali, ci și un  generos apărător al libertăților ființei umane, bucurându-se de un deosebit prestigiu în Spania, dar și pe plan internațional, fiind unul dintre cei mai traduși reprezentanți ai literelor spaniole. Este membru al Academiei Regale Spaniole (1973) și  laureat al celui mai înalt premiu al literelor de expresie spaniolă, Premiul Cervantes (1993), precum și al altor numeroase distincții de primă mărime:  Premiul  Nadal (1947), Premiul Național al Criticii (1962), Premiul Principe de Asturias (1982), Premiul Național al Literelor Spaniole (1991), Premiul Național pentru Roman (1997), Premiul Vocento pentru valorile umane (2006) etc.

A îmbinat activitatea literară cu cea de ziarist, profesor și conferențiar la diferite universități din Europa și America. Este autorul a peste 60 de cărți de proză, dintre care menționăm romanele Prelungă este umbra chiparosului, Drumul, Sfinții inocenți,  Cinci ore cu Mario, Jurnalul unui emigrant, Șobolanii, Principele detronat, Comoara, Scrisori de dragoste  ale unui sexagenar voluptuos, Doamnă în roșu pe fundal cenușiu, Ereticul etc., și volumele de povestiri  Giulgiul, Povești de demult din Castilla la Vieja  și altele.    

Doamnă în roșu pe fundal cenușiu, fascinant roman despre dragoste, singurătate și moarte, dar și despre universul zbuciumat al creatorului de artă, are ca protagoniști un cunoscut pictor madrilen și soția acestuia, ființă de excepție, dăruită cu neobișnuită  frumusețe, fizică și sufletească, vibrantă sensibilitate, vitalitate debordantă, noblețe spirituală și farmec cuceritor,  personaj inspirat lui Delibes de propria sa soție, căreia îi aduce astfel un tulburător omagiu literar postum.

Prezentăm fragmentul inițial al romanului, în curs de apariție la editura RAO.

(Prezentare și traducere de Tudora  Șandru  Mehedinți)

 

 

(fragment)

 

Nu  mi-e străin faptul că a recurge la băutură pentru a evada e un truc vechi, dar  cunoști oare ceva mai eficient  pentru a scăpa de tine însuți? Un pahar domolește amintirile, însă  în același timp îți preface împovărătoarea greutate a trupului într-un fel de moliciune plutitoare. Ceva asemănător cu febra. După ce trece momentul critic, survine slăbiciunea, dar  ai la îndemână un mijloc ca s-o eviți: să-ți păstrezi în sânge o doză de alcool care  să-ți dea impresia că participi la viață, că viața nu trece peste groapa în care putrezești fără să ia aminte că exiști. Această formă de energie se identifică îndeobște cu  veselia, deși, de bună seamă, nu e veselie. Cel mult, o energie inferioară, neroditoare: de n-ar fi așa, aș lucra. Însă creativitatea mea, dacă o fi existat cândva, s-a epuizat; vezi bine doar: nu sunt în stare să mâzgălesc o pânză, nici măcar să țin o pensulă în mână.

Acum un ceas, când ai  sosit,  priveam, ca în fiecare zi, cărarea cu pietriș dinspre băncuță. Te așteptam.  Ți-am văzut mașina în dreptul lucarnei.  Alicia mi-a dat vestea ieri. Mi-a spus: Coșmarul s-a sfârșit. Le-au dat drumul. Ana va veni mâine să te vadă. Prin geamul acesta răzbate până la mine viața stinsă a satului: cuptorul, munca în grădini, duduitul monoton al tractorului domnului Balbino, ciobanul cu oile ... Tot ce înseamnă viața mea actuală se profilează în fiecare dimineață în geam. Privesc totul; văd totul. Sunt precum Dumnezeu. Lucarna e altceva. Ea e cea care se uită la mine, orbindu-mă cu luminozitatea-i excesivă. Dar mama ta a vrut să fie așa: mare și necruțătoare, pentru ca eu să nu-mi pot explica propriile limitări atribuindu-le  unor defecte de amplasament. Problema era să armonizăm uriașul șuvoi de lumină cu o casă  țărănească din secolul al XVIII-lea. Trebuia să înglobăm modernul în rustic fără a recurge la violență. O sarcină potrivită pentru ea, căci unul din talentele sale consta  tocmai în așa ceva: să restaureze clădiri vechi fără a afecta ambianța;  fără a leza  structura limpede a pietrei și a lemnului.

De casa asta veche, cu două veacuri în spinare, s-a îndrăgostit  cu mulți ani în urmă. Îi observa întristată ruina sporindă, năruirea.
Nu-l cunoștea pe proprietar, dar într-o zi cineva i-a spus că ultimul care locuise acolo a fost un  angajat al Ministerului Agriculturii, un paznic forestier.  Știrea nu i-a fost pe plac. Autoritățile o intimidau. Prefera să trateze cu persoane fizice. Birocrația o  descumpănea puțin, cu siguranță pentru că birocrația se arăta insensibilă la farmecul ei personal. Însă casa aceasta o atrăgea atât de mult încât, ori de câte ori ne plimbam, se oprea în dreptul  ei, îi cerceta construcția originală, fără cărămizi și fără ciment, stâlpii de stejar  susținând pietrele de deasupra, balcoanele  cu fier forjat, ferestruicile înguste dinspre nord, cu minuscule obloane mobile. Într-o după-amiază, s-a strecurat prin deschizătura unei uși laterale și  a rămas fascinată de trăinicia alcătuirii ansamblului:  bârnele, stâlpii de sprijin,  temelia din grinzi solide, parchetul din bucăți late de lemn, care trosneau ca niște vaiete când  pășeai. N-am încotro, trebuie să mă duc la Minister, mi-a spus când a ieșit de acolo. Era  fermecată de-a binelea. A doua zi, s-a dus singură la Madrid. Nu-i plăcea să amestece pe nimeni în capriciile ei;  rezolva asemenea treburi în felul ei. Am rămas așadar la cabană, cu frații tăi, așteptând-o. S-a întors grozav de optimistă: Totul  e aranjat, mi-a zis; îți vei avea atelierul. Am întrebat-o dacă a cumpărat casa, dar ea dădu din cap. Adesea își ascundea răspunsurile, cu o rezervă nostimă. Îi plăceau surprizele: să le facă sau să i se facă. Clădirile oficiale nu sunt de vânzare, explică. Am rămas cu ochii la ea;  nu mi se părea un răspuns convingător, însă adăugă imediat, de parcă ar fi fost ceva de domeniu public: Se  scot la licitație sau  la schimb. Eu eram mai departe vrăjit de zâmbetul ei. Întotdeauna i-am admirat hotărârea, faptul că știa ce voia, felul ei de a înfrunta evenimentele, chiar dacă uneori, ca în cazul acesta, o deranjau formalitățile și hârțogăria. Parcă o  văd și acum, stând pe  rogojina cabanei, a doua zi dimineața, cu paharul de suc de portocale pe care obișnuia să-l bea la micul dejun pus pe o băncuță, amuzată de descumpănirea mea, cu căpșorul ei  brunet  așezat pe gâtul svelt, semeț și nespus de fragil. Am optat pentru schimb, spuse imitând tonul unui agent imobiliar; voi cumpăra o pășune în Villarcayo și o voi ceda  Serviciului Forestier  fără nimic altceva în plus. Și așa a făcut. A făcut rost de o pășune destul de mare cât să pască acolo două duzini de vaci, și a dat-o primind  casa. Dar povestea de abia începuse. Acum trebuia să  fie întăriți stâlpii de susținere, iar clădirea să fie renovată și mobilată. Avea de lucru nu glumă.

După două săptămâni, când ne-am întors în oraș, tu și Leo ați fost arestați. Mai văd încă cele două chipuri, aplecate peste patul meu, privirea înspăimântată a Aliciei și cea vioaie a mamei tale, făcându-mi semne să-mi scot tampoanele din urechi. Eu mă împotriveam. Mă sperie ce o să-mi spuneți, le-am zis. Mi-era frică; veșnic m-am temut de  veștile primite în  zori de zi. Văd și acum cele două chipuri îndemnându-mă de zor să ascult, lampa aprinsă deasupra capului meu, abajurul albastru. Spuneți-mi încetul cu încetul, le-am implorat. Ea a încuviințat și atunci mi-am scos tampoanele din urechi. Vocea îi era linștită: I-au arestat pe Ana și pe Leo, a spus. Mi-era teamă de o nenorocire iremediabilă, dar spusele ei nu mi-au părut ceva definitiv. În fiecare zi erau arestați zeci de profesori și studenți, și știam că voi erați de multă vreme  implicați în acțiuni politice, iar Leo făcea parte din Frontul Revoluționar. Nicolás spune că pe Leo l-au arestat pe când își parca mașina la Universitate; era plină de pamflete împotriva procesului 1001. Pe Ana, în laborator,  aproape imediat (adăuga amănunte unul după altul). Am  fost în stare să mă așez în capul oaselor. Reușisem să-mi  depășesc limitele gândirii, incapabilă să cuprindă dintr-o dată diferitele aspecte ale problemei. Am reacționat subit și am întrebat de fetiță. Era cu Nicolás și prietenii lui, în apartamentul din San Julio. Creierul meu a intrat neîntârziat în acțiune. Să plecăm imediat, am spus. Trebuie să-i impiedicăm
să-i tortureze. Era obsesia mea. În timp ce mă îmbrăcam, cu toate că era doar patru dimineața, mama ta  era deja cu telefonul în mână. I-a trezit pe Indalecio Vicuńa, vărul ei, falangist  din vechea gardă, pe  colonelul Mariano Gajate, fratele lui Justo Gajate, Avocatul Poporului, pe procurorul Alonso Cano, din familia Cano de aici, din Madrid,  pe care îl cunoșteam de mult. Toți au reacționat la telefonul ei ca la ceva firesc. Acesta era alt dar al mamei tale: avea talentul de a se strecura în casa alcuiva, chiar sculându-și semenii din somn, fără  să-i enerveze, poate pentru că în definitiv toți îi datorau ceva.

Săptămâna trecută, la  ceremonia de primire la Belle Arte, Evelio Estefanía, în discursul de răspuns, i-a dedicat mamei tale câteva cuvinte:  O ființă, a spus, care prin  simpla-i  prezență  alina zbuciumul existenței. O judecată definitivă. Mă întreb adesea  de unde avea tactul acela al conviețuirii, criteriile originale despre tot ce se întâmpla, gustul fin, sensibilitatea. Strămoșii ei erau oameni simpli, veniți de la țară, lipsiți de imaginație. De unde a învățat atunci că un singur trandafir într-o vază poate fi mai  încântător decât un buchet, sau că frumusețea se putea ascunde într-o pendulă veche, golită de tot ce avea înauntru și umplută cu cărți?  Aprecierea lui Estefanía era exactă: prezența ei alina zbuciumul existenței. Uneori, era de-ajuns vocea ei.  Din pricina asta nici Vicuńa, nici Gajate și nici Alonso Cano nu
s-au suparat că i-a trezit la o oră atât de nepotrivită. Ce-l frământă pe Nicolás e posibilitatea să fie torturați. O auzea spunând și repetând la telefon cuvintele astea, ca o psalmodie. Mai târziu, când am coborât să luăm mașina, în liniștea zorilor, mi-a mărturisit că Gajate îi spusese ceva neobișnuit, și anume că  organizarea statului polițienesc ajunsese la o astfel de perfecțiune că nici conducerea supremă nu mai putea impiedica acțiunea individuală a unui  membru. Mărturisirea asta m-a surprins.  Nu-i cunoșteam mamei tale iscusința  de a trage de limbă.

Pentru o săptămână și jumătate ne-am instalat la voi acasă, cu fetița. În prima zi, bunica a trimis-o la creșă și, pe înserat, în vreme ce ea făcea ordine în casă, eu m-am dus s-o iau. Toți copiii mi se păreau la fel și mi-era teamă că n-o voi identifica, dar pe când mă uitam  la toate cărucioarele o fetiță cu bonețică roșie mi-a zâmbit. Îți dai seama? Era leit ea, același zâmbet, am recunoscut-o pe loc. Dar, pe deasupra, era ceva misterios în toată povestea: cum e posibil ca o fetiță de abia câteva luni să-și recunoască bunicul pe care nu–l văzuse decât de două ori în viață?

Nicolás  și  prietenii lui din San Julio ne aduceau vești  în fiecare seară. Tu  îți petrecuseși  noaptea  dintr-un interogatoriu în altul, la Direcția Generală a Siguranței. Leo într-o celulă, cu un magnetofon în încăperea vecină care transmitea plânsul unei femei. Încercau să-l facă să creadă că tu erai cea care plângea pentru
a-l determina să cedeze.  Îți dai seama ce șmecherie?  Erau alarmați de  întorsătura pe care începuse s-o ia procesul 1001, de faptul că strada le scăpa de sub control.  De aici izvora teama mea  de tortură, o teamă îngrozitoare ce mă paraliza. Ea era mai practică. A aruncat toate hârtiile compromițătoare din apartament, astfel încât atunci când poliția a venit în cursul după-amiezii n-a găsit nimic, numai  Capitalul, o mașină de scris și o pușcă de vânătoare, cu actele în regulă, pe care au luat-o. Asta le-a fost prada.

A doua zi dimineața, mama ta stabilise o întrevedere cu Alonso Cano, procurorul. Din câte mi-a relatat, a fost corect dar distant. Îl frământa ideea că cineva putea crede că polițiștii își stingeau  țigările  pe pielea deținuților ca
să-i facă să vorbească. Ea  comentă că nici nu credea așa ceva și nici nu tăgăduia, dar că  era  nedrept să nu admiți nici o dovadă. Poate că într-o zi  va trebui să dăm socoteală pentru asemenea lucruri, îi spuse. Strecură asta  oarecum în treacăt, fiindcă știa că Alonso Cano era foarte religios și aluzia aceea la o judecată vagă, fără drept de apel, care putea prea bine să fie Judecata de apoi, avea să-l impresioneze, și așa s-a și întâmplat. I-a făgăduit că o să accelereze  demersurile  pentru ca să fiți transferați neîntârziat la închisoare, unde aveați să fiți mai la adăpost.

Mama ta și-a păstrat mereu vie credința. Înainte de a fi operată, s-a spovedit și s-a împărtășit. Credința ei era simplă dar trainică. Nu și-a întemeiat-o nicicând pe accese   mistice și nici nu și-a pus vreodată probleme teologice. Nu era o femeie bisericoasă, dar era fidelă principiilor creștine: iubea și știa să se pună în locul altuia. Era creștină și se supunea dogmei. Imaginea ei despre dumnezeire era Iisus Cristos. Avea nevoie de o întruchipare omenească a Atotputernicului, cu care să se poată înțelege. Abia ne-am cunoscut că mi-a și povestit cum, în ajunul primei sale comuniuni, toată lumea îi vorbea de Iisus; părinții, mătușile, maicile de la școală. Numai de Iisus. Pentru a-l putea întâmpina  pe  Iisus trebuie să fii cuminte, îi ziceau. Maica Mariana de Todos los Santos vorbea, în schimb, de Cristos: Cristos are încredere în fetițele ascultătoare. Dacă Cristos te-ar auzi spunând minciuni, s-ar supăra. În felul acesta, îmi explica, l-a identificat pe Dumnezeu cu Iisus, și nici viața, nici tot ce avea să citească, nu i-au schimbat mai târziu  această concepție. Iar în ziua în care a luat pentru prima oară sfânta împărtășanie a avut convingerea că  gustase din  Iisus, nu  din  Părintele Ceresc și nici din  Duhul Sfânt. Cristos era temelia. În deosebi Cristos ținând predica de pe munte. Credința ei era simplă, limitată la cele omenești; un creștinism  liniar, fără concesii.

La nouă ani, pe mama ta a frământat-o o problemă foarte grăitoare pentru sensibilitatea ei, cu privire  la integritatea lui Cristos în fiecare fărâmă  a  ostiei. Astfel, când  a văzut întâia oară cum  capelanul școlii a împărțit ostia rămasă în patru, pentru a le da  ultimelor patru colege, a plâns toată noaptea închipuindu-și că don Tomás îl mutilase. Pentru a le da și prietenelor ei, îl ciopârțise.  Din ziua aceea, ori de câte ori capelanul împărțea o ostie în potir, ea ieșea din rând și se întorcea în banca ei fără să se mai împărtășească. Într-o dimineață, maica  Mariana de Todos los Santos o dojeni. Ea argumentă că voia să-l primească pe Iisus în întregime, nu o fărâmă, și maica o lămuri atunci că Cristos era întreg și adevărat până și în cea mai mică părticică a ostiei, chiar și în firimiturile ce rămâneau în potir  la sfârșitul împărtășaniei tuturor. Mama ta încuviința dezorientată, tulburată pentru prima oară în viață de o chestiune teologică. Maica Mariana de Todos los Santos își întări argumentul prin­tr-o pildă:  N-ai intrat niciodată la târg în căsuța cu oglinzi? Păi e același lucru.  Așa cum imaginea ta se reflectă în întregime în fiecare oglindă, tot așa Cristos se află  în fiecare părticică a Sfintei Ostii, îi spuse. Cuvintele acelea au însemnat pentru mama ta o revelație  a puterii divine. Cristos se multiplica  pe sine tot așa precum, la vremea potrivită, a multiplicat pâinile și peștii. Dar imaginația ei zburda în voie. Odată, în ziua în care se prăznuia patroana școlii, în timpul sfântei liturghii o ostie a căzut pe  treptele altarului  și capelanul a întrerupt împărtășania, a ridicat-o de pe jos și a înghițit-o. Apoi, a șters cu o cârpă umedă treapta și a reluat ceremonia. Însă ea, stând la rând, nu-și lua ochii de la cârpa  mototolită de lângă altar. Ce aveau de gând să facă oare cu ea? S-o spele, s-o stoarcă și să arunce apa? Ea îl vedea acolo pe Dumnezeu. Voiau să-l înece pe Cristos în canal? Fărâme extrem de mărunte din pâinea sfântă  se lipiseră de cârpa umedă și în fiecare se afla întreg Iisus cel adevărat. Strigă „nu!”  și leșină. Maicile o ridicară și o duseră la infirmerie. După cincispreezece zile, scrupulele ei, care păreau a prevesti o criză gravă, dispărură fără urmă. Nu erau, în pofida aparențelor, o criză de nervi, ci  semnele unei imaginații vii și ale unei sensibilități neobișnuite. Ea era echilibrată, diferită; era însăși prospețimea de care sângele meu avea nevoie. Episodul cu Cristos aruncat în canal nu i-a adumbrit seninătatea și nici nu i-a afectat în vreun fel credința.  În viața ei a dăinuit întotdeauna simțământul religios.

Mi-aduc aminte acum că în 64, când am ținut cursul despre Velázquez la Universitatea din Washington, doamna Tucker, la care locuiam, o ducea din când în când să se spovedească. Prima oară  m-a luat prin surprindere: Ce poți să-i spui preotului dacă nu știi să vorbești engleza? Ea râdea, scânteia i se aprindea în ochi: Ca să capeți iertarea cuvintele sunt de prisos. Dacă mă apropii de un confesional înseamnă că simt remușcări, că mă căiesc pentru păcatele mele. Avea dreptate. Pe deasupra, greșeam când îi atribuiam o necunoaștere absolută a limbii.  O rupea binișor. În orice loc de pe lume îi erau de-ajuns câteva zile ca să se facă înțeleasă. Auzul ei era neobișnuit.  Adesea, a doua zi după ce vedeam un film,  apărea în atelier fredonând motivul muzical. Era ca un magnetofon. Într-un rând am încercat s-o împing mai departe și, ieșind de la cinema, am rugat-o să repete  tema de fond: Așa nu, mi-a zis, mai întâi trebuie să dorm cu ea.  Trebuia să doarmă cu ea. Îți dai seama? Când se trezea, a doua zi, melodia din ajun, acum  asimilată, îi înflorea pe buze. Concepția sa despre auz era cu totul aparte. Urechea fină avea ramificații surprinzătoare: era același  ele­ment indispensabil pentru  a învăța limbi străine, a dansa ori a șchiopăta. Teoriile ei! Prima oară când am fost în Germania ieșea singură să facă toate cumpărăturile cu o dezinvoltură uluitoare. La Washington, după cinci zile, stătea de vorbă cu negrii reticenți în autobuz. La Paris, la o petrecere dată de madame Labourtade, prietena  lui García Elvira, deveni sufletul reuniunii, povesti anecdote și, la sfârșit,  dansă în ritm de castaniete. Eu eram exact opusul ei, și mă simțeam uimit de capacitatea ei de adaptare. Când mi-am rupt piciorul pe ghețușul din 71, mă descurcam  atât de prost cu cârjele încât în loc să merg, săream.  Ea râdea:  Dacă faci din șchiopătat o problemă mentală  ai să ajungi să-ți rupi și celălalt picior. Pentru ea, a șchiopăta  cu eleganță  depindea tot de auz.  Avea un auz intuitiv care, uneori, îi permitea să capteze inefabilul. Într-un rând, în tinerețea noastră, a rezolvat  afurisitele cuvinte încrucișate din La Codorniz*  îngânând un text imaginar, fără alt ajutor decât virgulele, punctele și accentele. Urmă drumul invers față de cel obișnuit, și anume confruntă cuvintele definițiilor cu fragmentul din integramă. Ajunse la litere prin melodie.

O femeie ca ea s-ar fi putut afirma cu succes în oricare activitate ce impune imaginație, ritm și simțul armoniei. Detesta însă rutina, și n-a fost stăruitoare în privința studiilor: într-o zi s-a plictisit și a lăsat baltă facultatea.  Cineva mi-a atribuit un rol în această hotărâre, dar nu era adevărat. O plictiseau manualele; din fragedă copilărie o plictiseau. Pe terenul acesta se mișca oarecum himeric.  Iubea cărțile, dar cartea aleasă spontan. Înțelegea că viciul sau  harul de  a citi  depindeau de prima carte.  Cel care ajungea să fie interesat de o carte devenea inevitabil sclavul lecturii. O carte te trimitea la alta, un autor la altul, pentru că, în pofida celor spuse îndeobște, cărțile nu-ți rezolvau niciodată problemele ci ți le creau, așa încât curiozitatea cititorului rămânea veșnic nesatisfăcută. Și, apelând la alte titluri , începeai un lanț ce nu se putea sfârși decât  odată cu moartea.  Privea cu nesaț literele tipărite.  Și m-a molipsit și pe mine. Ea m-a apropiat de cărți, de anumite cărți și de anumiți autori. De fapt, mi-a deschis porțile acestei lumi.

Schimbam între noi texte despre pictură. Eu obișnuiam să discut  întemeindu-mă pe scheme fixe, în vreme ce ea își lăsa imaginația să zboare și descoperea conexiuni care oricărui alt cititor, mai puțin avizat, i-ar fi scăpat.  Mama ta m-a dus la Proust, la Musil, dar și la Robbe Grillet, și într-o bună zi  m-a făcut să văd că pictura mea descria  dar nu  relata, întocmai ca operele de genul nouveau roman. Găsea paralele tulburătoare iar ușurința ei  de a teoretiza era atât de mare încât, ori de câte ori expunea vreo idee, te simțeai rușinat că nu-ți trecuse ție prin cap. Mi-aduc aminte că, vorbind odată despre constructivismul  german și despre dadaism, le-am calificat disprețuitor drept distracții ale artei, însă ea mi-a replicat că  acolo unde dadaismul dezintegra constructivismul integra, astfel încât în punctul unde se interferau ambele curente se putea produce o anumită confuzie. Intuiția  cu care  era înzestrată pentru spații, forme și culori, ar fi făcut  din ea și un critic de artă  cu spirit pătrunzător.

Așa a început admirația ei față de Primitivo Lasquetti, scriitorul blestemat; o admirație înflăcărată, protectoare, deși  era abia cu șase sau șapte ani mai mare decât el. Primo era un bărbat independent, care  spunea lucrurilor pe nume: pâinea era pâine și vinul vin. Dar asta era ușor, o puteau face și cei mediocri: remar­cabil era nu faptul că numea pâinea pâine, ci că o făcea cu măiestrie, în proza cea mai strălucitoare din ultima jumătate de veac, după cum afirma ea. Nici un alt critic n-a avut o viziune atât de personală asupra artei contemporane, n-a emis judecăți atât de amuzante și uimitoare; atât de definitorii.  Primo mă aprecia, ne înțelegeam, însă în întâlnirile noastre  nu tocmai frecvente ea era cea care dădea tonul, ea îi căuta pricină până îl enerva, fiindcă, spunea, când era iritat își arăta geniul.

Îi admira ideile, bogăția ideilor, dar și forma în care și le exprima. Îl citea neobosită, îl recitea. Îi trecea  cu vederea cinismul, grosolănia, nerușinarea. Genialitatea  presupune de obicei astfel de inconveniente, comenta. Legătura lor era atât de intelectuală,  de mai presus de  tot ce poate fi vulgar, încât n-am fost niciodată gelos din cauza lui. Întotdeauna  ar fi fost  nepotrivit să mă arăt gelos în fața ei, dar s-o fac datorită admirației ei pentru Primo ar fi însemnat o eroare absolută,  o greșeală pe care nu mi-ar fi iertat-o poate în veci.

L-a cunoscut la Biblioteca  Națională, în seara când el a prezentat o colecție de cărți de povești. Sala, firește, era plină de lume  din domeniul literaturii pentru copii, însă, conform tezei pe care a susținut-o Primo, poveștile nu-i interesau absolut deloc pe cei mici, care doreau  să citească doar cărțile ținute de părinți sub cheie în bibliotecă. S-a stârnit vâlvă, dar ea s-a entuziasmat: E mai original decât mi-ai spus, repeta.  Un om căruia îi place să contrazică, asta e; unul care aduce argumente, râdeam eu. Dar pe ea o fascinau ființele cu un profil bine definit, deosebite. Cu timpul, a ajuns să-l cunoască pe Lasquetti, vorbele lui de duh, impietatea, cinismul, sarcasmul, dar și timiditatea, sensibilitatea pe care le ascundea atât de dibaci sub masca îndrăznelii. Parcă avea o răfuială cu societatea, comenta ea. Criticile lui, scrierile lui, chiar și cele de pură ficțiune, dezvăluiau niște aspecte atât de profunde încât făceau să sară în aer persoane, prestigii și instituții. Părea că se complace atrăgând ură. Era însă credincios puținelor valori pe care le respecta, și prieteniei. Ea spunea: Disprețul lui e doar aparent; poate doar o mască. Iubește o jumătate de duzină de ființe, dar necondiționat; din toată inima. Câteodată  i-o insinua,  iar el răspundea cu indiferență studiată: Crezi oare că există mai mult de jumătate de duzină de ființe pe lume care să merite a fi iubite? Ea afirma cu convingere: Lumea vrea să-l disprețuiască dar nu poate; e prea important. Și avea dreptate. Rareori, în discuțiile din diverse medii mai mult sau mai puțin intelectuale, nu era menționat. Și, ori de câte ori se întâmpla așa, survenea o pauză, de care cei de față profitau ca să se uite unii la alții cu o anume suspiciune, dar tăcerea nu dura decât până când se auzea  primul calificativ: Tipul acela e un ticălos, spunea cineva. Și, după ce a fost aruncată cea dintâi piatră, urma lapidarea fără îndurare: ranchiunos, ponegritor, înfumurat, fără suflet... Nu exista epitet care să nu îi fie aplicat. Și, atunci, ea se ridica în apărarea lui. Una dinre amintirile cele mai frumoase pe care le am despre mama ta e în rolul ei de avocat al lui Primo, singură, înflăcărată, cu tendonul de la gâtul ei fragil încordat, în fața camarilei de inchizitori: Toți oamenii de excepție sunt plini de contradicții. Poziția ei, căldura cuvintelor, pe care mulți o atribuiau indulgenței arătate de inflexibilul Primo picturii mele, îi surprindeau.

Când  s-a auzit zvonul că voi  fi  primit  la Belle Arte, că cineva  se pregătea să-mi prezinte candidatura la Academie, am stat pe gânduri dacă să accept sau nu, conștient de lipsa mea de academism, însă ea, un pic vanituoasă, m-a încurajat: Trebuie să faci pasul ăsta și apoi
să-i  ajuți pe Primo și pe César Varelli să intre și ei. Academia trebuie să fie întinerită. Cineva care n-ar fi cunoscut-o s-ar fi gândit la ceva rău, și-ar fi  bătut joc de  naiva mea încuviințare în privința  prieteniei ei cu Primo, dar eu știam natura relației lor, jocul strict intelectual ce exista între ei. Amândoi vibrau în fața frumuseții; diferența consta în aceea că, în timp ce la Primo simțul frumosului nu depășea sfera artei, mama ta descoperea frumusețea în lucrurile cele mai precare și aparent banale. Iar  acolo unde nu exista, era capabilă să o creeze nesocotind  valorile stabilite și asumându-și toate riscurile.

* Cunoscută  revistă umoristică  spaniolă.

 

Nr. x/200x
A VI-a ediție a Festivalului Internațional „Zile și Nopți de Literatură“ de la Neptun

Ce stă în centrul atenției noastre?
de Gabriel Chifu

Dimoviana (III)
de Dan Cristea

Uitatul Camil Petrescu
de Gabriel DIMISIANU

După un faliment (V)
de Alexandru GEORGE

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(II)
de Ion MILITARU

Urstoiciu
de Paul ARETZU

Cum trec principiile prin lume
de Dania-Ariana MOISA

Grafferul Abăluță
de Luminița CORNEANU

Poetul și îngerul său mut
de Bucur DEMETRIAN

Obsesia timpului
de Petre CIOBANU

O antologie a poeziei naive românești
de Bucur DEMETRIAN

Petre Ciobanu: eliberarea lui Geo Bogza
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Povestiri din Fabric
de Gheorghe TRUȚĂ

„Onorat public, apreciază-mă. N-o să-ți pară rău“
de Gabriela GHEORGHIȘOR

LADA DE ZEGHE
de Anton JUREBIE

Reuniunea Academiei Europene de Poezie la Sibiu

Doamnă în roșu pe fundal cenușiu
de Miguel DELIBES

Democrația lingvistică română
de Nicolae Prelipceanu

Amendament la Zorba plăsmuitul (I)
de Maria-Gabriela CONSTANTIN

Un hipercritic
de Adrian Popescu

Un dicționar neobișnuit
de Horia Gârbea

Noapte bună, Maestre Spiru Vergulescu!
de Ioana Dinulescu

Mâna care lasă urme cu pecete
de Marius GHICA

Tu es la femme de mon ami
de Mircea GHIȚULESCU

Un spectacol modern, cu vocație europeană
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

De ce nu iubește Penelope Acruda bărbații
de Florica BUD

Poeme
de Florea MIU

Poeme
de Dan IONESCU

Și dacă Ulise era o balenă
de Jean PORTANTE (Luxembourg)

© 2007 Revista Ramuri