Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Onorat public, apreciază-mă. N-o să-ți pară rău“

        de Gabriela GHEORGHIȘOR

Marius Ianuș, „copilul teribil“ al „generației electroșoc“ (id est douămiiste) revine pe scena literelor românești cu un volum de versuri care nu reiterează decât minimal experiența tinereții sale „anarhiste“ (neoavangardiste, în fond), consemnând-o, însă, în câteva poeme, ca amintire: Ștrumfii afară din fabrică! (Editura Cartea Românească, București, 2007). De altfel, pentru „liderul scandalagiu“ al poeților care au avut printre targeturile lor „să rîcîie cu zgomot machiajul gros cît o clătită de pe obrajii poeziei“ (Mihai Iovănel), „fracturismul este deja istorie“ (v. interviul de pe blogul lui Andrei Ruse din 20.07.2006), iar noua lui producție lirică se vrea și o despărțire de propriul trecut literar: „Această carte a fost scrisă aproape în întregime direct pe net și e influențată zdravăn de noile moduri de comunicare. Din 2000 caut o formulă prin care să mă despart definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) și am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun «lirism elementar» și mi se pare că vine în prelungirea ideilor facțiunii utilitariste a fracturismului“.

Dintr-un poem ca Textul tău se deduce faptul că „lirismul elementar“ s-ar traduce într-o „poezie frumoasă și simplă“, care să capteze autenticitatea vieții (în treacăt fie spus, și fracturismul nutrea să exprime „complexitatea vie a realului și a individualității“, „poezia trăită“, fără „lălăială metaforică și zdrăngănele“), abhorând vălurile literaturizante ce îmbracă în scris realitatea, altfel spus, să evite prelucrarea artistică a existentului, denunțată ca „minciuna“ din „lucrurile pe care le numim / de obicei literatură…“. Volumul Ștrumfii afară din fabrică! conține, într-adevăr, o poezie simplă și tranzitivă, directă (ce poate fi mai direct decât transcrierea unei conversații pe blog sau prin messenger? de genul: „Vrei degeaba – / nu ne-o putem pune pe net / și nici prin messenger…“ – Poze cu ștrumfi pe malul oceanului; la fel de retoric, ne putem întreba, fără a fi neapărat „anacronici“: și unde e, totuși, poezia din asemenea versuri?), confesivă, minimalist-biografică, deși destul de puține poeme reușesc să transpună în pagină instantanee de viață cu veritabil potențial liric. Astfel de „bucăți“, infuzate de candoare și de tandrețe, o au ca personaj pe Zveruța, fiica poetului. Cu naturalețe, sunt consemnate spaima părintelui la alunecarea „ștrumfiței“ pe gresia udă („cînd i-am auzit capul izbindu-se de ea, / am simțit că mor“ – Ștrumfii alunecă pe gresia udă), grija nețărmurită și dorința de protejare („Aș vrea să o cresc într-un castel de aur / sau într-o cadă de șampanie – / toată viața…“ – Cîntec elementar), dar și constatarea, străbătută de o undă de tristețe, că pentru adultul-tată lumea plină de vrajă din văzul copilului, generatoare de bucurie și de entuziasm (la circ, la teatrul de păpuși, în parc, printre jucării, Zveruța „s-a bucurat, a rîs, a aplaudat“), nu mai e decât o dezolantă „pînză albă“ (Cîntec elementar (3)). Se pare, însă, că de trecut nu te desparți niciodată întrutotul, versuri de tipul „Omoară-ți patronul / și mergi mai departe“ (imperativ care aduce a „mânie proletară“) amintesc de perioada „anarhistă“ a fracturismului, ca și poemul Țară de rahat (virulent, dar fără să egaleze „scandalosul“ România, replica autohtonă a Americii „maestrului“ Ginsberg): „Îți scriu din nou pentru că m-am săturat / de vehemența cu care nu îmi acorzi nici o șansă – / ești o țară de rahat – tu știi asta / dar îți place să simți balele cuvintelor mărețe / cum îți alunecă pe buze…“.

Volumul, în ansamblu, se dovedește unul al rememorării și al evaluării trecutului (mai personal, în primul ciclu de poeme, 30, generaționist, în cel
de-al doilea, Ștrumfii afară din fabrică!), precum și al tematizării identitare. De aici, și nostalgia care irizează multe dintre versuri (a copilăriei: „Cînd eram mic camera bunicii / era raiul poveștilor // Camioanele care treceau prin față / erau niște zmei / cu piepturi de argint“ – Versus – Versus M; a vechilor prietenii: „Unde ești? Unde mai rulează / poantele tale năucitoare? /…/ Ești cumva departe înfășurat / într-un halou de fum și dragoste“ – Ștrumfii caută lumea adevărată în amintire). „Poza“ bacoviană, „croșetată“ bine, nestrident („Sînt Marius Ianuș, am petrecut 30 de ani / în viață, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie / cu cămașa lipită de piele. // De parcă țoalele mele ar înainta singure, / pe trotuarul desfăcut. Lîngă nimeni.“) este sufocată, din păcate, de excesul interogațiilor tipic adolescentine: „Cine sunt, după 30 de ani de viață? /…/ Dar cine sunt? Ce am scris / în versurile mele?“ (Cel bun, cel rău, cel urît). Un poem ca Oblio, în care poetul se autodefinește mediat, printr-o referință culturală de natură să emoționeze („Curajul lui Oblio e o formă / necunoscută de inadaptare. / Ființa lui e candoare. Iar candoarea – / un fel disperat de a spera“), distonează grav cu teribilismul pueril al exhibării sexualității „artistice“ din Ianuș inside: „Îmi place s-o fac ca un artist / îmi place să stau îndelung în tine, / pe penisul meu scrie ianuș inside /…/ mi-o bag într-un prezervativ cu țepi / înainte / să mi-o bag în tine“. Atunci când nu se răfuiește cu foști prieteni sau colegi de generație (Ștrumfii afară din fabrică!), acuzându-i de epigonism ianușian (Cîntec elementar (2), Generație MM), de intenții persecutive („Mie unuia mi-ai tăia mîinile / să fie siguri că nu mai scriu nimic / Și ar arde toate cărțile mele“ – Ștrumfii află mai multe păreri despre ștrumfi), Marius Ianuș revine la problemele serioase ale timpului său „cu față umană & pungi sub ochi, / care urlă“, motivând necesitatea (și propriul proiect al) poeziei de atitudine, cu vectori sociali: „Pentru că am bîntuit coridoarele Casei Scînteii / cu o funie cenușie de nesperanță / răsucită la gît // Pentru că am disperat în fața bancomatelor // Pentru că am auzit broaștele orașului în aurolaci și / aurolacii în canale / într-un musical-horror adevărat / care crapă țeasta literaturii / și face din tot neoexpresionismul o cîrpă“ (De ce scriu ștrumfii). Debușează însă în nihilism, în finalul unui poem ce se dezvoltă ca o radiografie critică a generației sale („Noi suntem cei care ne definim / prin muzica exterioară. / & purtăm ochelarii orbi ai modei / fără idei pentru că nu înțelegem nimic“, „vorbim în bule snoabe“, „ne-au ieșit niște făcături anemice“, „bîlbîind inepții“): „Pentru că tot ce suntem o să fie împins în canal / de măturoiul Istoriei“ (Cei care merg împreună).

Ștrumfii afară din fabrică! este un volum destul de inegal. Platitudini de genul: „Janush: și tot ce știu eu despre viață / Janush: nu corespunde cu ce știe lumea / Janush: Ce înțeleg eu e unic / Janush: Ce îmi doresc e unic și irepetabil“ (home alone 30) coexistă cu versuri tușante prin sinceritatea lor dezarmantă (a „personajului“ Ianuș, desigur, pentru că altfel sinceritatea lui Ianuș nu are nici o relevanță estetică), cu imagini poetice memorabile, percutante prin concretețea detaliilor: „Femeile m-au iubit / după ce am încetat să le mai iubesc eu, / după ce am început să le tratez altfel – / un exercițiu împotriva depresiei & ideilor goale, ghemuri de carne pîrjolite în pat. // Sau proptite de pereți ca slănina bunicului, // sau direct pe covor, niște gîndaci mari / care oftează“ (Cel bun, cel rău, cel urît); „Am stat și mi-am ros amintirea / cu delicatețe / Cum își roade un om sărac / sendvișul lui uriaș / făcut uitat mult timp“ (Road to Perdition 30) sau „Dimineața fumegă / ca o cîrpă aprinsă / azvîrlită pe geam“ (Lacrimile nu s-au uscat). În ciuda opiniei unor cârcotași, talentul lui Marius Ianuș este real și evident. Dacă-și va ascuți mai mult simțul autocritic, va putea perora senin (fără pericolul azvârlirii cu obiecte spre „scenă“), precum „incomodul“ histrionic al altui timp, Eugen Ionescu: „Onorat public, apreciază-mă. N-o să-ți pară rău“.

Nr. x/200x
A VI-a ediție a Festivalului Internațional „Zile și Nopți de Literatură“ de la Neptun

Ce stă în centrul atenției noastre?
de Gabriel Chifu

Dimoviana (III)
de Dan Cristea

Uitatul Camil Petrescu
de Gabriel DIMISIANU

După un faliment (V)
de Alexandru GEORGE

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(II)
de Ion MILITARU

Urstoiciu
de Paul ARETZU

Cum trec principiile prin lume
de Dania-Ariana MOISA

Grafferul Abăluță
de Luminița CORNEANU

Poetul și îngerul său mut
de Bucur DEMETRIAN

Obsesia timpului
de Petre CIOBANU

O antologie a poeziei naive românești
de Bucur DEMETRIAN

Petre Ciobanu: eliberarea lui Geo Bogza
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Povestiri din Fabric
de Gheorghe TRUȚĂ

„Onorat public, apreciază-mă. N-o să-ți pară rău“
de Gabriela GHEORGHIȘOR

LADA DE ZEGHE
de Anton JUREBIE

Reuniunea Academiei Europene de Poezie la Sibiu

Doamnă în roșu pe fundal cenușiu
de Miguel DELIBES

Democrația lingvistică română
de Nicolae Prelipceanu

Amendament la Zorba plăsmuitul (I)
de Maria-Gabriela CONSTANTIN

Un hipercritic
de Adrian Popescu

Un dicționar neobișnuit
de Horia Gârbea

Noapte bună, Maestre Spiru Vergulescu!
de Ioana Dinulescu

Mâna care lasă urme cu pecete
de Marius GHICA

Tu es la femme de mon ami
de Mircea GHIȚULESCU

Un spectacol modern, cu vocație europeană
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

De ce nu iubește Penelope Acruda bărbații
de Florica BUD

Poeme
de Florea MIU

Poeme
de Dan IONESCU

Și dacă Ulise era o balenă
de Jean PORTANTE (Luxembourg)

© 2007 Revista Ramuri