Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Grafferul Abăluță

        de Luminița CORNEANU

Grafferul din lift (Editura Paralela 45, 2006) al lui Constantin Abăluță poartă subtitlul „roman-graffiti”: mănușă aruncată, așadar, lectorului, încă de la pagina de titlu. Graffiti, adică experiment, eboșe suprapuse, sticlă aruncată în mare, culoare, joacă gravă, actualitate, frescă, poezie a cotidianului, artă, contestare… și câte altele. Provocarea e reluată în „Scurt cuvânt înainte”, cu dispunere poematică, avertisment și cheie de lectură a romanului: „Această carte se poate citi oricum,/ începând de undeva și sfârșind oriunde.” Libertatea este totală: autorul nu oferă, precum Cortázar, în Șotron, o „rețetă” alternativă de lectură, în schimb anulează curând caracterul ludic al recomandării, completând: „Așa cum se citesc graffiti-urile de pe zidurile caselor din oraș:/ începând de nicăieri și sfârșind pretutindeni // Așa cum se citește și viața noastră în epoca/ melcilor negri: începând din gropi fără fund și sfârșind/ în cerul insondabil.”

Romanul este alcătuit din fragmente foarte scurte, de două-trei pagini, având un personaj-narator, Filip Albu, a cărui poveste personală este perfect banală (născut în timp ce mama stătea la coadă la carne, moșit de un șofer care-i va deveni tată de suflet, la vârsta adultă, vrea să devină graffer și se îndrăgostește de o asistentă medicală). Se pare că autorul a scris acest roman cu aceleași instrumente cu care își scrie poezia: de la cotidianul plat din debutul romanului, firul epic face periodic bucle suprarealiste până la a vira în absurd, astfel încât a doua jumătate a cărții subțiază narațiunea pentru a face loc unei poezii grele de sensuri, ale cărei metafore se cer atent citite și descifrate. În planul epic major nu se petrec lucruri spectaculoase, însă în micile fragmente proliferează o lume zbuciumată, contemporană, cu cele mai mici și mai neînsemnate amănunte, gratuitul fiind substanța de bază a acestui univers narativ: un gratuit sufocant, copleșitor, voit supralicitat de scriitor. Deși s-a vorbit de postmodernismul lui Abăluță, conștiința artistică a acestuia (în ciuda unor puseuri textualiste cu totul nevinovate) rămâne una gravă, care ia arta în serios și crede în forța acesteia; lipsește detașarea ironică, lipsește conștiința trării în post-literatură. Mixând în compoziția cărții pasta subtilă a suprarealismului și pe aceea înșelătoare a literaturii absurdului, scriitorul construiește – aparent din joacă – un univers romanesc bântuit de obsesiile României de azi, acestea însă îmbrăcate în ample metafore textuale. Două dintre ele, cea a gropii și cea a melcilor, au o simbolistică cvasi-inepuizabilă, groapa reprezentând (ca și altădată la Abăluță, în nuvela Groapa și în romanul ulterior Groapa roșie) marasmul social, golul, lipsa substanței, găunoșenia, în fond, a societății și a întregii lumi.

Foarte bine îi iese scriitorului glisajul imperceptibil aproape între realism și oniric-halucinatoriul de sorginte suprarealistă: spre exemplu, în capitolul 16 al cărții este relatată o vizită a eroului la azilul de bătrâni unde se afla tatăl său de suflet; tânărul îl găsește pe acesta în cimitirul așezământului, plantând flori dintr-un soi rezistent, spunea el, sub un nuc care „fura” umbra vegetației din jur; singura remarcă ieșită din comun este „un inel de flori cu forme ciudate, tije bățoase și petale în culori țipătoare” ce se poate distinge în jurul nucului. Patru capitole mai târziu senzația de neliniște se insinuează, căci Filip este chemat la azil de o asistentă, care îl conduce în cimitir să-i arate că nucul dispăruse, lăsând în locul lui o imensă groapă perfect circulară, cu pereți verticali: „Pe măsură ce priveam înlăuntru, nu știu cum se face că distingeam nu crengi surpate, ci coridoare de aer, galerii ce se-mpleteau alergând undeva spre adânc. Nucul propriuzis se făcuse una cu pământul și în groapă luase naștere un alt nuc cu crengi de aer.” Groapa va continua să crească în dimensiuni, cuprinzând tot cimitirul, dar păstrându-și forma perfect geometrică.

Povestea cu melcii este ceva mai transparentă, pentru că scriitorul ne oferă mai multe chei spre ajutor: melcologul Ion Ilina este faimos pentru zâmbetul său, cunoscut drept „cel mai lung zâmbet din lume sau zâmbetul ecuatorial”, a rămas „un om sărac și cinstit” și ține discursuri care încep cu „Dragi concetățeni. Vom conlucra imediat”. Melcologul crește melci de tot felul, iar proiectul său cel mai important este să dezvolte o specie de melci cu cochilia cauciucată, pentru a putea fi folosiți pe post de mingi de tenis. La azil, tatăl are un vis premonitoriu, în timpul căruia strigă „melcii, melcii!” Curând, întregul oraș și „majoritatea fără carapace” vor fi devorate de hoarde de melci, într-un tablou coșmaresc: „Balele ard ca acidul. Melcul le împrăștie circular. După ce și-a forat craterul, melcul scuipă carnea roasă. Căci e mai mult dornic de lucru decât flămând. (…) Buzele îl atrag îndeosebi. Se lipește de ele și suge, suge de zor. Cei atacați se zvârcolesc de pomană, că tot mor sufocați. Așa că invazia e una rapidă și silențioasă.” Melcii ocupă bulevardele, parlamentul, la televizor se transmite chiar invazia melcilor în parlament. Episodul se curmă brusc, fără alte speculații semantice, lăsând înțelesurile grave la cititor.

Desfășurarea epică este punctată periodic de dorința personajului-narator de a face graffiti, de a surprinde realitatea în desene grăbite făcute în lifturi. Nu întâmplător eroul își alege liftul ca spațiu de desfășurare artistică. Având scopul de a face legătura dintre sus și jos, liftul (vezi și Simion liftnicul de Petru Cimpoeșu), fiind, în egală măsură, un spațiu îngust și închis, ce poate deveni, la rigoare, protector, liftul capătă o funcție simbolică plurivalentă, intrând în aceeași rețea semantică cu groapa și cerul.

Trebuie spus că pasajele cele mai reușite ale cărții sunt acelea poetice, în care o anume volută textuală de sorginte suprarealistă capătă valențe metaforice. Cursul evenimentelor din roman, așa fragmentat cum apare, este greu de urmărit, cele 93 de capitole/ tablouri dând un peisaj prea fărâmițat pentru a putea fi savurat ca epic, ceea ce nu scade, totuși, cu nimic virtuțile artistice ale textului, voit de-compus de autor astfel încât să constituie mai degrabă o suită de interogații: o scriitură artistă, delicată, „pour les connaisseurs”.

 

 

Nr. x/200x
A VI-a ediție a Festivalului Internațional „Zile și Nopți de Literatură“ de la Neptun

Ce stă în centrul atenției noastre?
de Gabriel Chifu

Dimoviana (III)
de Dan Cristea

Uitatul Camil Petrescu
de Gabriel DIMISIANU

După un faliment (V)
de Alexandru GEORGE

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(II)
de Ion MILITARU

Urstoiciu
de Paul ARETZU

Cum trec principiile prin lume
de Dania-Ariana MOISA

Grafferul Abăluță
de Luminița CORNEANU

Poetul și îngerul său mut
de Bucur DEMETRIAN

Obsesia timpului
de Petre CIOBANU

O antologie a poeziei naive românești
de Bucur DEMETRIAN

Petre Ciobanu: eliberarea lui Geo Bogza
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Povestiri din Fabric
de Gheorghe TRUȚĂ

„Onorat public, apreciază-mă. N-o să-ți pară rău“
de Gabriela GHEORGHIȘOR

LADA DE ZEGHE
de Anton JUREBIE

Reuniunea Academiei Europene de Poezie la Sibiu

Doamnă în roșu pe fundal cenușiu
de Miguel DELIBES

Democrația lingvistică română
de Nicolae Prelipceanu

Amendament la Zorba plăsmuitul (I)
de Maria-Gabriela CONSTANTIN

Un hipercritic
de Adrian Popescu

Un dicționar neobișnuit
de Horia Gârbea

Noapte bună, Maestre Spiru Vergulescu!
de Ioana Dinulescu

Mâna care lasă urme cu pecete
de Marius GHICA

Tu es la femme de mon ami
de Mircea GHIȚULESCU

Un spectacol modern, cu vocație europeană
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

De ce nu iubește Penelope Acruda bărbații
de Florica BUD

Poeme
de Florea MIU

Poeme
de Dan IONESCU

Și dacă Ulise era o balenă
de Jean PORTANTE (Luxembourg)

© 2007 Revista Ramuri