de Radu Cange
LITANIE
Domnului dr. Vasile FĂGARAŞ
Şi Creatorul m-a
chemat la El şi mi-a spus:
Ce vrei, poete, ce mai
doreşti de la mine?
I-am răspuns, ca şi cum
m-aş fi trezit dint-o lungă,
pedepsitoare aţipire:
Doamne, dacă mi-ai dat viaţă,
te rog, totuşi, mulţumeşte-le părinţilor
mei că mi-au dat viaţă.
Tu poţi să faci acest lucru.
Dorinţele mele sunt infinite,
dar, vreo câteva dintre ele
mi-ar fi de folosinţă.
Nu-ţi cer sărăcie, că mi-ai dat
suficientă şi eu întotdeauna
am fost mulţumit.
La dragoste ai fost zgârcit, dar
trebuie să recunosc, nici eu nu am
alergat după ea. Mi-a ajuns aceea
a părinţilor mei. De ură mi-a fost
frică, deşi, constrâns de împrejurări, am
folosit-o, uneori, ca pe o femeie de serviciu.
În prietenie nu mai cred,
prea s-au confundat prietenii
cu duşmanii, iar din acest impas
e prea târziu să mă scapi.
Pruncul pe care l-am dorit, încă de pe
când eram tânăr, mă urăşte de moarte, încât
chiar că aici aş vrea să mă luminezi.
Să vină, Doamne, cândva sfârşitul lumii
anunţat de ura copiilor pentru părinţi?
De minciună mi-a fost frică şi,
totodată, destul de străină, încât
nu ne-am împăcat niciodată.
Trădarea femeii e la ordinea zilei,
aşa că nu o mai discutăm.
Între hăţişul picioarelor ei s-au
încurcat geniile şi vitejii.
Dar, Doamne, încă puţină libertate
mai poţi să ne dai, deşi, dedesubtul ei,
stăruie nevinovăţia a o mie de
suflete încrezătoare. Rupe-mi de acolo
şi mie o fărâmă şi fă în aşa fel
încât, atunci când muşc cu sfială
din ea, să nu mă podidească plânsul.
Tu, cu tine
Şi gândurile tale
ca nişte unghii
smulse din memorie;
Puritatea sângelui
care năvăleşte;
Poemul pornit ce
nu te lasă să dormi
ca o femeie nimfomană
întâlnită pe o stradă
dintr-un cartier mărginaş;
Şi gândurile tale
ca nişte unghii
smulse din memorie
Niciodată
Niciodată n-am fost
mai aproape de moarte
ca de tine încât,
mă întreb, mai am timp
să născocesc poezia,
mai am timp să privesc
prin gaura cheii vreun contur?
Elegia se desprinde
de mine ca un
funigel, în copilărie.
Niciodată n-am fost
mai aproape
Finiş
La căpătâiul meu,
nu mai trebuie
decât să aprind
o lumânare
ce de-abia mai pâlpâie,
să pot ucide iubirea.
Nu-mi mai trebuie
decât o picătură
de apă în care
să mă pot îneca.
Pacienţă
Să ne gândim
la moarte: eu şi
fratele meu, acel alter;
el, ocrotitorul, duşmanul
şi fratele meu,
lumina şi întunericul meu.
Să ne gândim la moarte
şi, numărând zilele,
să începem să le trăim.
Câte ne-au mai rămas.
Stare
Şi eu sunt
la fel de singur,
ca frunza pe apă
scuturată de copac.
Umbra copacului
zace în mine.
Vers
De abia mai
pot înainta
prin desişul
Singurătăţii;
.
Condiţie
Din propriul trup,
mă pândeşte moartea,
anesteziată de iluzii.
Moartea o fecioară
ea îşi aşteaptă
dezvirginarea în a-mi
elibera sufletul
de trup.
|
