Patriotismul azi

Noþiunea de patriotism s-a demonetizat astãzi prin mult exagerata falsã folosinþã. Ce este patriotismul decât instinctul matern al unui popor? se întreabã retoric ºi justificat Jerome K.Jerome în Gândurile unui pierde varã (Editura Litera,2002).

Chiar dacã termenul de patrie  îºi are originea în latinescul pater, care înseamnã tatã, îi putem acorda lui Jerome perfectã dreptate, el considerând corect cã patriotismul e un instinct înnãscut.

Patriotismul, ca sentiment de dragoste de þarã ºi neam, a avut o evoluþie istoricã sinuoasã, fiind la mare preþ în perioada formãrii popoarelor ºi apoi a statelor naþionale. A dobândit mai apoi treptat ºi un pregnant caracter de clasã. Stãpânii considerând cã numai ei reprezintã þara ºi neamul, pe când cei de jos nu se pot ridica la înãlþimea sentimentelor nobile.

În ciuda acestui eronat concept, Patriae solum omnibus carum est.(Pãmântul patriei este scump tuturor.), dupã expresia lui Cicero (In Catilinam, IV, 7). Nu altfel susþineau ºi ideologii socialismului ºi comunismului, dar cu alte interese.

Amintim aici, fãrã intenþia de a prezenta o istorie exhaustivã a conceptului, cã sentimentul patriotic era atribuit, în epoca totalitarã româneascã, „întregului popor, generat de orânduirea socialistã, care a lichidat contradicþiile de clasã antagoniste din sânul naþiunii”. Avem aici, totodatã, ºi o mostrã de limbaj de lemn, fals ºi propagandistic, excerptat din Dicþionarul enciclopedic român, volumul III, Editura Politicã, 1965.

Noþiunea ca ºi sentimentul patriotic, pe care s-a bãtut atâta monedã calpã în totalitarism, a intrat, pãrând firesc, într-un con de umbrã, dupã decembrie 1989, fiind receptat pe nedrept ca având sens peiorativ. Dupã acea îndelungã folosinþã iandecvatã, termenul s-a uzat fiind dificil de folosit în continuare. Dar, paradoxal, pare cã ºi sentimentul s-a demonetizat. Cui dintre politicienii noºtri bravi de azi îi mai pasã de adevãratul patriotism? Cu toate cã rãspunsul e clar: poate niciunuia!, ei declarã fariseic ºi nonºalant cã tot ceea ce întreprind o fac în interesul ºi pentru binele þãrii ºi al poporului pe care îl slujesc cu abnegaþie!

Unii politicieni de mucava sau de cafenea spun despre cei din tabãra opusã cã nu ºtiu nici sã fure! Poate fi, cine ºtie, acesta e alt atribut contemporan al patriotismului? De ce sã-i laºi pe alþii din afarã sã ne ia România, sã ne-o înstrãineze. Mai bine þi-o apropriezi tu, cã de-aia eºti la putere! ªi te speteºti muncind în parlament ºi la partid! Dragostea de patrie s-a metamorfozat în dragostea de partid, de grup oligarhic ºi de afacerea privatã confundatã cu cea de stat.

Dicþionarul amintit mai sus îmbina organic patriotismul socialist cu internaþionalismul proletar. Poate din aceastã cauzã astãzi, deliberat sau nu, românii sunt îndemnaþi sau mai mult determinaþi sã ia calea exilului, sã-ºi caute cu obstinaþie altã patrie mai maternã, dacã se poate spune aºa. Mai puþin maºterã! Pentru un nou internaþionalism proletar!

Lãsând gluma la o parte, se pare cã se itereazã dictonul roman, formulat de Cicero: Ubi bene, ibi patria (Unde þi-e bine, acolo e patria) (Vezi Cicero, Tusculane disputationes).

Problema e dacã, în condiþiile actuale, mai e socotitã oportunistã, aºa cum era consideratã în epocã aceastã libertate de cãutare a noii patrii, unde sã te poþi afirma la valoarea ta realã ºi unde sã-þi fie apreciate corect potenþele tale intelectuale ºi fizice. Cred cã nu ºi de aceea sentimentul patriotic suferã o altã treaptã evolutivã în societatrea democraticã modernã.

Acum, ºi dupã aderarea la U.E., opþiunea transnaþionalitãþii este un drept câºtigat. Individul poate opta liber pentru a doua patrie de adopþie care o va împinge pe prima, pe cea maternã, tot mai mult pe locul doi, în spaþiul nostalgiei, al dorului estompat, dar  niciodatã obliterat definitiv.