Sub titulatura Poeme din altă carte (Editura Brumar, Timişoara, 2010), Dumitru Păcuraru, indică rezumativ şi sugestiv monologul inter/metatextual pe marginea „conceptului depăşit” de singurătate, definită aproape exhaustiv: implacabilă, impecabilă, inevitabilă, fascinantă, oroare, demenţă. Moartea traducătorilor, poemul sub genericul căruia se inaugurează prima parte a volumului, expune fragmente, supoziţii, uimiri despre coincidenţele de destin ce marchează poeţi din spaţii culturale diferite şi totuşi cu afinităţi tainice. Sinuciderea ca ieşire din criza de conştiinţă, din disperare, e observată de la poeţii de pe coasta de est (Hart Crane, John Berryman) la Paul Celan: „în timp ce noi ne trăim viaţa ei experimentează pentru noi”; enumerarea continuă cu altă „serie de morţi trakl, heym, esenin, osip mandelstam, alţi morţi, alte emisfere, alte clauze/ cauze ale deceselor, prin urmare alt gen de poezie”, constantă însă este teroarea morţii – ceasul blestemat când „secunda se încarcă de propria-i măsură primejdioasă”. Saltul în valurile Golfului Mexic, în apele reci ale râului Mississippi sau ale Senei – gestul extrem al unor poeţi recunoscuţi, aclamaţi de critică, însă epuizaţi, exasperaţi, blocaţi la limita dintre real-ireal, „la primul pas în afară din reverie-vis” alunecă în cercul de gheaţă şi mai mult îl lasă deschis într-o invitaţie nerostită. La fel de tragică, dispariţia traducătorilor, scribi neobosiţi şi necunoscuţi ai „marelui codex”, se înscrie circuitului de invocaţii-evocaţii ale prietenilor, ale morţii, ale poeziei.

Poemele ulterioare se dezvoltă autonom, conexiunea dintre ele fiind pelerinajul poetic la propriu şi la figurat între „o veche cafenea/ în care va citi poeme poetul ion mureşan”, imagine reluată în poemul următor – secvenţă portret suprarealist al poetului, continuat de învăţătura către mai tinerii prieteni în Le povestesc mai tinerilor mei prieteni cum se ucide o pisică, sau despre asentimentul-resentimentul cu propria generaţie. La fel, relaţia cu propria literatură se dezvoltă conform unui algoritm contrar ce include „tehnica presupunerii simpliste”: „la un pahar de vorbă afli/ că literatura română nu e proprietatea nimănui/ eşti membru cu drepturi depline/ în clubul mai sus invocat” sau „tehnica presupunerii relative şi tehnica presupunerii extinse”, recuperând autoironic polemici de culise cu pretenţii livreşti: „mi-ar fi plăcut să-mi vină mie/ ideea asta înainte de a-l asculta o noapte întreagă pe nicolae breban/ disecând lovind fără cruţare cu toporul în stânga şi-n dreapta (...) ferocitatea discursului presupune o concluzie impecabilă: cum nu mi-a venit mie ideea asta?”.

Itinerariul poetic continuă şi în partea secundă – Drum fără întoarcere spre editura Brumar. Chestiunea spinoasă a procesului de transmutaţie, de traducere a sensului, a dialectului personal în limbaj poetic universal persistă şi aici: „Unde ne sunt translatorii?”. Cotidianul, realitatea imprevizibilă este exploatată în aceeaşi manieră liric-prozastică: „vesele scene de viaţă” sunt perturbate neîntrerupt de prezenţa terifiantă a morţii sau a altcuiva şi mai rău: „Dacă nu vecinul nu vîntul nu moartea/ ci altceva sau altcineva mult mai rău/ bătea la uşă în puterea nopţii”.

Mică simfonie în of minor activează spontan imaginaţia, se precipită într-un imaginar absurd, în experiment, cu intenţii subversive la adresa elementului divin şi interogaţii care încheie spectacolul suprarealist în terorea solitudinii: „când răul s-a produs/ vioara e spartă/ arcuşul rupt/ dirijorul e mort... Nu mai rămâne nimeni să aprindă lumina”.

„Toate astea au fugit din alte poeme” este versul generic al pieselor din această secţiune în care motive, refrene migrează dintr-un poem într-altul, iar consecutivitatea stilistică domină: versul final e dezvoltat într-un nou poem, precum în ansamblul orbicular din Auzi cum creşte ficatul în gâscă? şi Funia sintaxei lasă uşor, uşor sicriul în groapă sau fantasmele erotice deghizate în elemente de trusou feminin şi lenjerie intimă. Aceleiaşi maniere a finalizării rotunde i se subscrie şi Drum fără întoarcere spre editura Brumar, poem ce invită în atelierul de creaţie: într-un prezent omnitemporal sunt avansate secvenţele poetice ce vor fi extinse ulterior („voi povesti mai pe larg cu lux de amănunte călătoria asta”), se intersectează imagini citadine pitoresc-livreşti („aici poezia nu se întinde pe ziduri ca untul pe pâine”), prietenii literare sau istoria unei posibile aventuri, totul pe fundalul turismului cultural cu finalităţi editoriale.

Poeme din altă carte se desfăşoară inegal, însă punctează distinct complexitatea, contradicţiile, fantasmele de ieri şi de azi ale spiritului poetic.