Am întâlnit un ins într-o cârciumă

care se lăuda că el poate să extragă

sucul dintr-o portocală

fără să se simtă, cu o seringă:

fructul pare neatins pe dinafară,

dar e gol pe dinăuntru.

La fel şi eu:

toată fiinţa

mi s-a scurs din acest corp.

El bate străzile şi oraşele,

vorbeşte, se agită,

singur, fără mine.

Nu am habar unde am ajuns,

nu am habar ce s-a ales de mine,

dar în acest corp nu mai sunt,

sunt în altă parte.

Fruct fără miez,

nor fără ploaie,

ochi fără imagini,

mare fără apă,

povestire fără verbe,

biserică fără rugăciuni,

lumânare care se consumă, dar e stinsă

şi are flacăra rătăcitoare,

luminând cine ştie unde.

Uf, trebuie să plecăm, şi eu, şi corpul meu,

unul în căutarea celuilalt,

să ne-adunăm la loc,

să se întoarcă flacăra în lumânare

şi verbele-n povestire.

Întreg, încă o dată, s-o iau de la-nceput.