Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Armele grăitoare ale lui Emilian Galaicu-Păun

        de Dumitru Chioaru

După un deceniu de la apariţia ultimului său volum original de poezie, Yin-Time (Ed. Vinea, 1999), perioadă în care a publicat proză şi eseuri ori traduceri, Emilian Galaicu-Păun revine în forţă cu volumul Arme grăitoare, apărut în 2009 la editura Cartier din Chişinău, al cărei redactor-şef este, deschizînd literaturii din Basarabia o fereastră spre România şi Occident. În 2005, scriam pe marginea antologiei de autor Yin-Time (Ed. Litera Internaţional): „Deşi este un poet vizionar de tip expresionist ca Ion Mureşan, convenţia literară asumată pentru a-şi manifesta talentul este ludic-postmodernă, gen Mircea Cărtărescu”, adăugînd că Emilian Galaicu-Păun „marchează una dintre puţinele sinteze lirice majore din perioada postdecembristă”. Noua sa ofensivă poetică, sugerată chiar de titlul Arme grăitoare, confirmă vechiul diagnostic, reprezentînd o continuare în evoluţia sa, dar şi momentul deplinei personalizări a discursului.

Volumul este doar parţial nou, şi anume, în prima secţiune intitulată (Poeme de pe urmă), iar a doua conţine un număr de (Poeme reciclate) din volumele anterioare, pentru ca addenda să reactualizeze poemul „VACA” însoţit de traducerea sa în engleză de către Adam J. Sorkin şi Cristina Cîrstea. Constat, ca şi Şerban Foarţă în prezentarea de pe ultima copertă a volumului, că Emilian Galaicu-Păun este un „perfecţionist”, aparţinînd nobilei stirpe a lui Mallarmé, care chiar dacă o sporeşte cu fiecare nou volum, nu face altceva decît să lucreze la Cartea unică, năzuind să ajungă la desăvîrşire.

Traseul poeziei lui Emilian Galaicu-Păun a pornit, odată cu volumul Levitaţii deasupra hăului (1991) şi continuînd cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (1994), de la o căutare mistică a Vieţii şi, totodată, a Poeziei, care a devenit tot mai labirintică, aşa cum se structurează şi textele. În aventura postmodernă a cunoaşterii, poezia nu se mai rosteşte genuină, ci poartă ca un fluviu o enormă cantitate de aluviuni livreşti/ culturale care dau impresia că substanţa ei ar fi doar intertextuală. La prima vedere, poemele par a fi roadele unei metode textualiste, inteligent instrumentate de cultura autorului. Numai că forţa talentului, care debordează culturii sale, oferă livrescului o funcţie vitală, făcîndu-l să se integreze, ca la Ezra Pound sau T.S. Eliot, organic textului.

Emilian Galaicu-Păun este, de fapt, un poet post-textualist care ştie că mai poate fi vizionar chiar şi într-un univers alcătuit numai din cărţi. El rescrie invers, postmodern, celebrul dicton „Je est un autre” de Rimbaud, care devine „Altul sînt eu” (sang d’encre), focalizînd atenţia pe alteritate ca principiu de cunoaştere şi creaţie. Poemul blitzlicht este viziunea acestei alterităţi originare a omului, asumată cultural, întocmai cum nediferenţierea de natură prin naştere este spiritualizată de botezul său cu un nume: „cînd în iunie ’64 a fost să-l boteze, băgau în cristelniţă pruncul şi-au scos din soluţie poza lui developată/ negru-alb şi cu margini zimţate mărunt, ca la un biscuit, ronţăite de moarte:/ «turtă dulce din cea mai aleasă făină cernută la patru mîini/ patru picioare prin sită/ de măta(se) e carnea lui; mai pofticioasă decît o gravidă-aş mînca şi cu ochii// aluat crud», ieşea-n altă poză şi mama cu pruncul (pe verso, un scris caligrafic: «tăticului meu/ scump de la fecioraşul emil, 4/VIII – 64»), cranţ-cranţ! dinţişorii iuţi de rozătoare ai morţii/ mutau spre interior – din tuspatru direcţii odat㠖 hotarele cadrului. poza rînjea cu/ dinţi de lapte mărunţi ca un timbru-ncleiat pe pătratul care nu are colţuri// nici adresă, şi nici – pe măsur㠖 cutie poştală, veneau aşteptările la post-restant, venea barza/ de sub poalele de aparat fotografic, stil vechi, ale mamei ieşea poza fratelui/ dinţişorii ei mici se-mbucau la strîns grabnic cu dinţii de lapte ai pozei lui: «care pe care?». de-atunci/ moartea merge ca ceasul de şah – «eu sînt fratele meu cainabel...”»– al vieţilor lor paralele”.

Aşteptam ca scriitura lui Emilian Galaicu-Păun, atît de prolixă, să se mai fluidizeze în acest volum. Poetul şi-a făcut însă din această scriitură labirintică, dificilă înţelegerii nu atît prin mesajele ei oculte, cît prin deconstrucţia permanentă a sensului într-un joc nu întotdeauna inspirat, mai ales datorită inserţiilor explicative ca didascaliile într-o piesă de teatru şi descompunerii lettriste a cuvintelor, o formulă poetică personală şi un stil inconfundabil. Ştiinţa deconstrucţiei se asociază cu ironia şi, nu de puţine ori, cu cinismul, spre a spulbera clişeele în care riscă să se aşeze comodă gîndirea. Dar rafinamentul stilistic al lui Em. Galaicu-Păun nu înseamnă doar joc cu limbajul/ cu alte texte, ci are acoperire existenţială, esteticul încorporîndu-se eticului, în care şi livrescul este un dat ontologic.

Emilian Galaicu-Păun are suflu de poet vizionar care, în cele mai bune poeme din volum printre care şi un metru de vodcă la cub scris în memoria lui Ioan Flora, împleteşte cu o măiestrie savantă firul genuin al gîndului său cu firul livresc/ cultural, într-o unitate vitală care respiră, în ciuda discursivităţii, aerul marii poezii: „rînd pe rînd s-au dus unii şi alţii pe gura paharului să împlinească(-se voia Ta), cercul poeţilor dispăruţi: cei rămaşi răsucesc păhăruţul în palmă cum s-ar acorda pe aceeaşi lungime de undă. în spirtul şi litra/ cînd odată cu aburii de alcool se ridică-n tării o elită etilic㠖 mady, emil, ioan (lista rămîne deschisă) – ca o auroră/ boreală ce arde cu pară albastră, iar zilele noastre aduc tot mai mult a nopţi albe. din bufniţe tinere/ am ajuns, iată, privighetori, după cîţi comeseni (de scris) am privegheat. pe nepusă/ masă (de pomenire), la fel cum, pornit să te dregi, nici nu ştii cînd iarăşi te-ai pus pe băut, antumnalele/ se întorc în postume, ţărîna-n pămînt, şi paharul la gură. pe cerc. nu şi mortul/ de la groapă.degeaba l-am plînge – regretele sînt rîgîieleile spiritului!- ; nu au cum se preface în moare, oricît de sărate/ ar fi, lacrimile. mai degrabă dregîndu-ne glasul să spunem, pe două voci (eu şi vitalie), despre isprava – asemănătoare/ unor fapte de arme, cu singura deosebire că nu a curs sînge, ci vodc㠖 a unor soldaţi al armatei sovietice/ prinşi c-o ladă de vodcă-n cazarmă, cărora li s-a confiscat băutura, iar sticlele au fost încuiate în seif/ şi aşa, înainte să ajungă mireasa de-o noapte-a soldaţilor, vodca era (să rămînă)-o fecioară de fier// cîntă, o! muză, asaltul de noapte al unui pluton de soldaţi ruşi asupra,-ntărită la cub, bateriei de sticle”.

Cu Emilian Galaicu-Păun poezia din Basarabia ajunge nu numai să se sincronizeze celei mai noi poezii, româneşti şi universale, de la sfîrşitul secolului al XX-lea, ci trece şi în secolul XXI. El dovedeşte că se mai poate scrie poezie şi după Gulag.

© 2007 Revista Ramuri