Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








G. Călinescu, prozatorul

        Marian Victor BUCIU

G. Călinescu (1899-1965) se descoperea copilul din flori al unei menajere. Îl pierdea și pe tatăl adoptiv, al cărui nume îl poartă, la opt ani, când abia fusese înfiat de câteva luni. Studiază literele și filosofia și traduce din italiană, domeniu unde încearcă să se specializeze, având norocul să învețe doi ani la Roma. Se lăsa hărțuit ca profesor provizoriu în învățământul secundar, în provincie și în București, și ajungea profesor definitiv la 32 de ani. Cariera universitară o începu greu și târziu, totuși, spre deosebire de Lovinescu, o obținu. La Iași, își făcu doctoratul la 37 de ani, deveni conferențiar la 38 (și aici definitivat la 43), iar profesor la 45. De la 46 de ani e profesor titular la Litere, în București, de unde se trezea alungat la 50. I se oferi în loc, dar tot hărțuitor, în primii ani cu titlul provizoriu, conducerea și inaugurarea unui „Institut de Istorie Literară și Folclor”. Aici se văzu pus ca să revizuiască trecutul literar în lumină monoideologică. Înțelesese, de (ne)voie, să devină optimist pe noua linie istorică, în articole, la 56 de ani, „înnoindu-se” laolaltă cu vremurile. Avea disponiblitatea comică, chiar ironică, de a juca roluri adaptate politic și profesional. De pildă, rolul de a coordona primul volum din Istoria literaturii române și de a nu-și reedita propria Istorie, pe care acum indirect și-o invalidează. La 65 de ani reveni la Universitate, doar cu un curs special despre doi scriitori clasici. Era numit șef de catedră, dar onorific. I se îngădui să conducă lucrări de doctorat, pe 25 octombrie 1964. Nu o va mai face. Peste o lună se spitalizează cu ciroză hepatică, de care moare la 12 martie 1965.

Conduse publicații și făcu politică în slujba stângii extreme din 1946, de la 47 de ani, fiind „ales”, neabătut, în toate legislaturile, deputat în Marea Adunare Națională. Călători în U. R.S. S., China, Cehoslovacia, Franța, Germania de Est, Italia. Despre primele două publică volume de „reportaje”, pentru a-și dovedi obediența totalitară. Se văzu primit ca membru în Academia R. P. R., la 48 de ani. Ajunse numai membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor, cu o lună înainte de a muri. Suspectat și atacat de legatarii culturnici ai „moștenirii” literare, acceptă reeducarea în noua societate. De aceea va fi onorat (?) cu premii și titluri. Forurile culturale îl sărbătoresc la 60 de ani, când începe să fie tradus în țară cu romanul din 1938, în franceză, germană, cehă, maghiară. La 64 de ani ceru și fu primit ca membru al P. C. R.

Literar, începuse nesigur, cu poezii, respinse, la „Sburătorul”. I se dă o șansă în publicistică la 21 de ani. La 27 debutează tot ca poet, iar la 28 face articole critice, inițiază polemici acerbe. Prima lui carte e biografia lui Eminescu, publicată la 33 de ani. Romancierul vine târziu și înaintează greu, cu întreruperi, între ele una de un deceniu și jumătate. La 34  de ani îi apare primul roman, al doilea la 39, al treilea la 54 și al patrulea la 61. Lipsea nuvelistul. E prezent în volum la 50 de ani. Dramaturgul își publică o piesă la 44 de ani, iar poetul un volum la 64. Scriitorul a fost reeditat parțial, întotdeauna cu o draconică (auto)cenzură. Viața, pe care i-am marcat-o aici insistent prin calendarul vârstelor, îl va fi învățat necontenit că este, în esență, un spectacol retoric cu urmări imprevizibile, în care învingătorul știe să manipuleze comicul ca să șteargă tragicul. Să „exorcizeze”, să alunge, să ascundă răul. Ca într-un basm. Nu întâmplător a scris Estetica basmului. Credea că inteligența estetică și amorală îmblânzește toți demonii din orice infern social.

În concepția despre roman, G. Călinescu este mefient, ori cel mult moderat, cu modernitatea. El nu admite sincronizarea romanului cu știința și filozofia. Totuși, supune romanul examenului științific, mai exact sociologic. Înțelege înnoirea într-un fel organicist, prin reflectarea în roman a sufletului etern și nu a psihologiei. Aceasta se impusese, de curând, printr-o continuă schimbare. Apoi, se impusese, mai întâi, metodologic. El suspectează metoda epică de efemeritate și superficialitate. Ia analiza în proiectul și practica ei de aprofundare tradițională.

Romancierul realizează atât personaje clasice, tipologice, balzaciene (avari, ariviști, în circumstanțe sociale și istorice noi, complexe), descrieri de medii, interioare, arhitecturale, cât și introspecții profunde și subtile. Atitudinea sa estetică își programează să redescopere clasicismul prin experiențele moderne. Alături de elementele realismului critic, include procedee moderne, caracteristice literaturii secolului XX: discursul eseistic pe diverse teme, ori chiar discursul poetic, în relație cu eroticul, în Cartea nunții, rapsodie, fără instinct parodic, a iubirii conjugale, în Enigma Otiliei, dar și în Bietul Ioanide, unde personajul central este un sensibil la feminitate, sau Scrinul negru, prin memorabila aristocrată, dacă facem abstracție de o anumită „reflectare” sociologist-vulgară, Caty Zănoagă.

Primul gând despre roman, în apropierea debutului său în specia majoră a prozei, era să întărească referențialitatea, în convenția estetică a mimesisului, și să slăbească până la îndepărtare convenționalitatea. Ai spune că avea în vedere noua convenție realist-autenticistă.  „Prin urmare, este de recomandat romancierului român o întoarcere din convențional în real prin îmbrăcarea smokingului și a costumului de baie, prin senzația motorului terestru și aerian, prin frecventarea ringului și a barului, printr-o cultură directă, care să-l facă apt pentru a simți cu toată lumea, fără să se confunde cu ea.” (Romanul și viața modernă, în „România literară”, nr. 2, 27 febr. 1932) La puțini ani după avântul romanului românesc în efortul lui de actualizare, de sincronizare cu cel occidental, romancierul venea cu a doua sa producție de „gen” și semnala o mare criză în domeniu: „azi, romanul autohton nu mai are căutare” (Câteva cuvinte despre roman, în „Adevărul literar și artistic“, nr. 918, 10 iulie 1938). El explica acolo ratarea generală în roman prin faptul că scriitorii noștri nu cunosc cele câteva teme capitale pe care le pot frecventa și le abordează doar întâmplător. Pentru el, „Esența realismului” (articol din 1965) este viață semnificativă exprimată prin individualitate și generalitate umană. Nu metoda, structura, retorica, dar reducția (esențializarea) tematică a realității curente ar fi între primele obligații ale romanului. E neîncrezător în actualitatea avangardistă ori modernistă. Înțelege să meargă încet, știind că literatura română este asincronă și are de recuperat temeinic. Convingerea sa pare a fi aceea că cine întârzie ignorând mai are încă de întârziat învățând. Totul s-a pus pe seama unui histrionism uman și artistic înnăscut. G. Călinescu se joacă, mereu, într-un fel serios. Ori este grav, constant, în mod ludic. Rămâne personal doar ca purtător de măști (personae). Are identitate numai în variate roluri. Identitatea sa se remarcă în diversitate. Și în divertisment. Scriitorul este purtat de furorul unei continue distracții. Distracția este atracția firii sale.

Romancierul nu s-a putut învăța liber prea mult. S-a instruit cu forța, cu cine nu se cuvenea, când literatura n-a mai fost liberă; între dobitoci, vorba personajului său reprezentativ, Ioanide; ori între ticăloși, cu o altă vocabulă, a personajului Petrini, al unui prozator care avea să facă roman „istoric” din perioada stalinismului autohton. Lui Călinescu nu i-a fost ușor să vadă că de la dușmani înveți mai cu seamă ce și cum să nu înveți. Cât realism estetic tolera societatea totalitară atotstăpânitoare, cu statul ei dinamic mai ales în a stagna și întoarce arta pe dos? Într-o lume cu respirația gâfâită, inspirația literară era, firește, chinuită. În comunism, romanele lui au avut editări sau reeditări substanțial autocenzurate ideologic. Prozatorul s-a silit să refacă atitudinea față de clasele prospere. Romanele sale devin acum ediții pentru (ab)uzul proletar.

Disocierea de modele și eclectismul epic personal l-au adus în situația de a fi fixat, norocos, nu în seria unor romancieri de concepție ezitantă, dar intuind mersul literar dincolo de prezent. Călinescu romancierul, inegal estetic, maestru al ceremoniilor romanului estetizant, infestat ideologic, pare a fi o verigă ficțională tare. Nu este uitat de prozatorii „Școlii de la Târgoviște” și nici de textualiștii și postmoderniștii deceniului 9. G. Călinescu rămâne un romancier pentru cunoscătorii speciei, un prozator „special” exersat în(tru) revizitarea formei și substanței sale literare.

Un început de „experiment”, în căutarea unei structuri retorice hibdride, articulate extensiv, de un original rafinament, îl oferă Cartea nunții, 1933. Este un roman – involuntar – hipertextualist, cu referent în hipotextul Daphnis și Chloe de Longos, departe, firește, mai cu seamă sub raport naratologic, de un hipertext (post?)modern precum Compunere cu paralele inegale de Gh. Crăciun, care reia referința livrescă, literară, a autorului grec. Romanul familiei unor tineri moderni, Jim și Vera Marinescu, se țese, în absența părinților, în contrast cu romanul femeilor, mătușile Ghenca, Lisandra, Mali, din clanul naturalist al „casei cu molii”; acestea viețuiesc în virtutea unor tradiționale și defeminizante relații de putere. În varianta de uz pentru cititorul comunizat, autorul introduce secvențe de pamflet ideologic, de clasă, pătând adânc stofa epică o narațiunii afective și patetice, în contrazicere cu aceea în registru sarcastic.

       Când a publicat Enigma Otiliei, 1938, s-a vorbit de balzacianism, pentru că acest model este discutat mereu, în chip de bovarism retro, de Călinescu. Dar, înainte de realism critic, reperul potrivit ar fi naturalismul. Întâi pentru că cele mai multe dintre personaje, cariatide în poetica romanului său, sunt tarate. Metoda epică realist-critică este aplicată la o umanitate zolistă de un spirit creator, foarte bun cunoscător al poeticilor romanului și disponibil a le pastișa și parodia, alternativ ori simultan. Avem aici un caz aparte de sincretism al poeticii prozei. Unul „complet” și complex, emulativ, „inter-variantistic”, călcând apăsat pe(ste) clasicism, romantism, realism (pre)modern. Obiectivitatea apare jucată de o pronunțată, altfel spus personală, subiectivitate. Nu doar Balzac, deși el în primul rând, este acum „deconstruit”. Balzac rămâne pentru G. Călinescu paradigma viabilității realismului în proză, în roman, construit de el dinspre tipologic spre problematic, tematic, moduri discursive, limbaj. Creativitatea derivă și aici, ca întotdeauna în cazurile de performanță literară, nu din disociativitatea de toate modelele, pentru a propune unul propriu, ci din asociativitatea insolită, nouă, chiar forțată, dar până la urmă convingătoare și nu fortuită, a unor modele autarhice, despre care toți cred că impun numai clivaje. Balzacianism nu înseamnă apoi nici asocierea la modelul ortodox, într-un mod decreativ ori epigonic. Romanul Enigma Otiliei este exemplar pentru naturalețea și adâncimea cu care izbutește să permită fuzionarea unor elemente estetice considerate incompatibile: clasice, romantice, realiste, naturaliste și moderne.

Prin personaje – Felix, Otilia, Pascalopol, Costache Giurgiuveanu, Stănică Rațiu, Aglae Tulea, Simion, Titi, Aurica –, Enigma Otiliei este un roman burghez, deopotrivă premodern, de caractere, și modern, de psihologii. Cu detașare, dar mai ales cu patimă, personajele se reunesc prin și mai ales pentru transferul de avere din testamentul celui mai bogat membru al neamului, moș Costache. Prilejul le trezește frustrări și dorințe elementare, mai cu seamă la tarații clanului Tulea, cu care sunt în contrast tinerii orfani Felix și Otilia ori maturul bogat și rafinat Pascalopol. Disputa materială contrastează și ea cu cea sentimentală, a ultimelor trei personaje. Tarații sunt egoiști și cinici în mod rudimentar ori natural. „Eterații” civilizați, instruiți, au egotismul și cinismul complex, misterios, artificializat de cultură. Morala viciată a chiverniselii anulează orice criteriu etic din comportamentul acestor energii arghirotropice, trăind în clanuri și cupluri nerealizate ori eșuate sentimental, pentru că se vor întemeiate pecuniar. Sentimentele autentice ajung maculate. Iubirea ingenuă dintre Felix și Otilia este supusă disoluției.

Alături de secvențele de analiza sufletească, afectivă, sentimentală, întâlnim episodul dramatic, scena, secvența teatrală, dialogică. Ele dezvăluie procedee specifice esteticii romanului zolist-naturalist, precum așa numita „felie de viață” sau adâncirea factorilor de ereditate, cu accent în conturarea psihologiei personajelor. Structural, Enigma Otiliei este un roman dialogic, în sensul conceptului de roman, al secolului XIX,  al lui Mihail Bahtin, în care substanța romanescă se constituie din stereofonia vocilor, locutorilor și din amestecul de registre și limbaje, apte să conducă la performanța stilistică. Romanul, teatral din proiect, e alcătuit prin bulversări, asocieri, telescopaje imprevizibile. Ele converg într-o manieră care impune o relație de sociabilitate printr-un cod al scriiturii și al lecturii. Romanul deschide, prin concepție, un joc estetic diabolic cu o realitate angelică și fragilă, mortificată cu un sarcasm vivace. E dominat de un naturalism sarcastic, zoologic, reificant, în relațiile de familie sau de clan. Iar, prin extensie, în relațiile sociale și profesionale, la nivelul vieții comune.

Fragmente din Bietul Ioanide, 1953, apar în regimul burghez, în „Vremea”, 1943, apoi în „Lumea” 1946, „Revista Fundațiilor Regale”, 1947. Anul următor textul era încheiat. Romanul trece, întâi, prin furcile caudine ale cenzurii editoriale a statului totalitar, apoi prin cele ale criticii monoideologice și monopartidiste. Falsa critică literară voise o mai severă reducție și falsificare a istoriei, în modalitatea așa-zisului realism socialist. Romanul produce scandal, la standardele timpului, și este retras din librării ori din sălile de lectură.

Pentru roman, tema este singulară, dacă nu o reamintește pe aceea a inteligenței, propusă de M. Eliade. G. Călinescu scrie romanul creatorului de geniu, dar într-o lume a ratării creatoare generalizate, din suficiență profesională și morală. Ioanide e un Meșter Manole anturat de ucenici nepricepuți și vanitoși. Grotescul neputinței umane e dominant, cu excepția creatorului personaj, arhitectul Ioanide. Îl includem între excepții și pe romancier, virtuos al palimpsestului de structuri, discursuri, registre narative, stiluri, care face concomitent un roman particular și general. Personajele pornesc de la modele vii, act necesar în desantul artistic. Romanul este unul „cu cheie”, dar cheia, deși expusă, rămâne secretă. Doar romancierul, ca organizator și dezorganizator al lumii ficționale, știe cum să uzeze de ea. El deschide ușile duble ale referinței reale și epice, povestirii și diegezei. Ioanide vede idei și forme estetice ideale. Are nevoie de realitate, pentru a pleca de la și din ea, spre arta care e lumea și viața deplină. Și omul e ideal, într-o umanitate ideală. Lumea reală e respinsă, deopotrivă cu oamenii comuni. De aici vine mizantropia sa orientată elitist. Deviza lui Ioanide este totul sau  nimic. El este un idealist absolutist. Își „face”, în lumea ficțiunii, cea mai bună din lumile (realitățile) posibile. El este romantic, pe de o parte, în antiteza sublim-grotesc, iar, pe de altă parte, integrează grotescul în sublim.  Ioanide devine ființa barocă, oximoronică, un geniu bufon.

Genialul arhitect Ioanide face totul ca să nu-și condiționeze voința de constructor nici măcar de istorie. Vrea să rămână omul peste și nu sub vremuri, între (peste) oameni și nu alături de ei. Ține să-și edifice destinul și nu să prăbușească în el, să dureze peste tragicul depășit de o ironie a înțelegerii, înțelepciunii, în definitiv a creației. Toți ceilalți sunt apăsați de limite precum originea socială, formația umană, morală și profesională, care îi opresc ca să izbutească în competiția socială. Personajele cu destine ridicole sau tragice, duble marionete fățarnice ale raționalului și iraționalului, sunt (con)strânse între vocații și aspirații intelectuale, culturale și politice, tulburi și nehotărâte.  

Romanul reinterpretează realitatea istorică, dar și pe cea a literaturii. El este centrat pe reflexivitatea vie a unor conștiințe umorale abil individualizate, marcate, din perspectivă auctorială, de umorul semnificațiilor. Evenimentele decurg din conștiință și, mai cu seamă, din (dis)cursul acesteia.

G. Călinescu reformează realitatea, pe care o poate asuma critic și estetic. Nu metaromanescul este intens sesizabil aici, ci meta-esteticul. Se cunoaște faptul că G. Călinescu  era un contestatar al disciplinei esteticii, pe care o trecea în sarcina criticii și a istoriei literare. Iată că el transferă estetica și în poetica literaturii de ficțiune. Esența realității se găsește astfel în viața estetică. Iar naturalismul, exersat mai ales în romanul anterior, sarcastic, zoologic, reificant, cum am menționat, este reactivat acum la nivelul vieții pretențioase, din unghi intelectual și cultural.

       Scrinul negru, 1960, fusese început în 1954. E anul în care scriitorul cumpără din Talciocul bucureștean un scrin, unde descoperă actele cazaniere ale unei burgheze. Documentația întâmplătoare, orientându-l spre narațiunea factuală, autenticistă, îl ispitește pe estet spre romanul pretextual nonfictiv. Din prudență și zel cultural colaboraționist, romanul este dat la lectură editurii și forurilor politice. Autorul întreține cu ele un lung dialog, concretizat printr-o profundă autocenzură ideologică. În mod declarat, el se preface a o califica drept ameliorare estetică, după „regulile artei, fără compromis”. Dirijat de contextul istoric, romanul nonfictiv va fi pus în ramele groase, mai late decât tabloul, ale realismului socialist. Lumea proletară, totodată utopică și reală, îl face publicabil. Ea îl menține în circuitul lecturii și comentariilor de presă. Întâmpinările „critice”, ideologice, îl consideră, cu unele abateri, în ansamblu, pe drumul cerut. Ultimul roman, scris la (auto!)comandă de partid, pare o operă de raliere ideologică a unui creator cu origine obscură și devenire dificilă, dar meritocratică, aflat într-o luptă pentru a-și menține locul sub vremuri potrivnice personalității. Un scriitor cu originea sa, ajuns la vârful domeniului profesional, este acum un elitist decis să se „democratizeze”. El face o mișcare de „decapitare” și ar vrea să o (di)simuleze. Obține o libertate de existență și de creație minimală, atât cât să nu se sufoce prea repede. Au apărut relatări anecdotice, cu suport real, despre replicile sale „distrugătoare” la adresa culturnicilor. Dar aceștia, spirite rudimentare, le provocau și le întrețineau, în culise, ei înșiși. Procedau astfel ca o variație familiară la grotescul sublim impus în mod public. Călinescu nu se supusese ideologic nici democrației burgheze,  dar încerca să mimeze supunerea față de cea proletară. Și tot mimând, a început să emuleze cu falsul. De la artificiul estetic cade în artificiul ideologic. Ioanide mai are aici doar o conștiință a geniului care se supune nu ucenicilor în profesie, ci unui maestru al ideologiei proletare absolute ca Dragavei. Ioanide înțelege că nu are decât „să se supună cu modestie directivelor lui Dragavei”, pentru a se elibera de orgoliu. Geniul ajunge umilit de impostură. E salvat numai aparent de bufonadă, nici aceasta liberă. Arta nu mai deformează liber realitatea. O face la comandă. Pierzând realitatea, se pierde și pe ea însăși.

Citim romanul unui exersat tipologist, care își dă aici măsura în biografia feminină a Caty-ei Zănoagă, pentru ca în rest să deraieze stupefiant, într-un fel de tulbure și suspect antistil portretistic și discursiv. Romancierul adoptă viziunea ideologică, violentă, falsă, a luptei de clasă. Falsifică adevărul trecut și prezent despre moșierime și burghezie. Grotescul de partid nu mai este acum cel artistic. Minciuna nu mai funcționează ca minciună, dar ca adevăr istoric. Or, G. Călinescu știa că artisticul nu e condiționat nici de istorie. Labilitatea etică l-a determinat să fie inconsecvent în susținerea esteticului. Să reamintesc că, la el, esteticul mai fusese amestecat, primejdios pentru artă, și cu sociologicul. Poate că determinismul totalitar a fost primit de el tot prin determinismul sociologic? De la conformism burghez la conformism proletar nu i s-a mai părut o distanță de neparcurs pentru parcursul, oricum amenințat, al vieții. O burghezo-moșierime e decimată social, umilită în aspirația sa pentru civilizație umană, ucisă lent ori violent de o istorie tragică, printr-o răsturnare produsă de o aventură absurdă și anomică, privegheată de maliția lui Ioanide. El devine geniul sclav al acestei istorii și al oamenilor ei, care îl umilesc și pe el și-l supun aceleiași probe dure, acceptate: cine nu ignoră tragicul și nu-l depășește prin comedia umană izbăvitoare nu merită să supraviețuiască, pentru că nu mai are ce să (com)promită.     

 Proza cu referențialitate istorică, subiecte și teme diferite sau complementare, din Trei nuvele, 1949 („Iubita” lui Bălcescu, Catinà damnatul, Noi vrem pământ), este scrisă în manieră reconstitutivă, pedagogică, moralistă și lirică. Ea pare remarcabilă, fie și printr-o anumită decență literară, prin comparație cu un Camil Petrescu, nuvelistul, în contextul începutului realismului socialist.

 

Nr. x/200x
Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Lada de zeghe
de Anton JUREBIE

„Scriitorul și criticii săi“

Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu

Mircea Eliade și gândirea mitică
de Ionel BUȘE

Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu

Între trei continente
de Ioan LASCU

Urletul exasperării
Gabriela GHEORGHIȘOR

Lucrare întru rostul poeziei
Florea MIU

Paradigma feminității
Paul ARETZU

Centura de castitate
Bucur DEMETRIAN

O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA

...și peste toate sunt o carte...
Ioana DINULESCU

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUȚU

În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU

Ale tinereții valuri… poetice
Luminița CORNEANU

Arta și știința
de Nicolae Prelipceanu

Aprilie, o aniversare, o carte
de Adrian Popescu

Teama
Anahit TOPCHYAN

Dimoviana (II)
de Dan Cristea

G. Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

Corintul începe seria poeților. Primul pe listă, Ioan Es. Pop
de Horia Gârbea

Vladimir Dobocan
Emil Mladin

Inefabilul melancoliei
Petre CIOBANU


Daniel MUREȘAN


Iulian CARAGEA

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)
Ion MILITARU

Nu poți să pleci
Horia DULVAC

Adânc pe adânc
Ioana DINULESCU

Pământul văzut de sus
Mircea GHIȚULESCU

Mihai Stănescu între trecut și prezent
Cătălin DAVIDESCU

Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ
Mircea MOISA

Flori duhovnicești pentru mitropolitul Nestor Vornicescu
Tudor NEDELCEA

Patriotismul azi
Toma GRIGORIE

Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri