Ale tinereþii valuri… poetice

Volumul de debut al Denisei Mirena Piºcu (Pufos ºi mecanic, Editura Vinea, 2003) este alcãtuit din patru secþiuni, aºezate, se pare, în carte în ordinea inversã scrierii lor. Cele din prima parte, Imagini capabile sã-mi pãstreze ochii deschiºi, citite în cenaclul „Euridice” în 2003 ºi publicate în Ziua, sunt nu doar cele mai recente, dar ºi cele mai consistente din punct de vedere estetic. Este o diferenþã notabilã între acestea ºi cele din a treia parte, intitulatã Azi toate femeile poartã pulovere roºii, care au mai fost publicate ºi ele, în 2002, cu titlul actualului volum, Pufos ºi mecanic, sub formã de carnet underground xerografiat. Pe mãsurã ce a trecut timpul, maturizându-se ºi devenind pesemne mai exigentã cu propriile-i texte, poeta ºi-a abandonat stângãciile, inevitabile într-o fazã incipientã, fixându-se pe o expresie minimalã, bazatã, din câte se vede, pe o tehnicã literarã împrumutatã din haiku: imagini fulgurante, asocieri de imagini puse în cuvinte seci, minipoeme de câteva versuri. Totuºi, ajunsã la aceastã vârstã literarã (în principal), este greu de înþeles toleranþa poetei faþã de textele mai vechi, unele, producþii din clasa a VIII-a (!), care dãuneazã mult volumului, arãtând ca niºte grefe neinspirate pe ceea ce ar fi putut fi un volum consistent ºi o voce poeticã personalã, foarte puþin tributarã pieþei literare româneºti a momentului.

Astfel construit, volumul începe bine, continuã într-o manierã care nedumereºte ºi sfârºeºte rãu, ceea ce este cu totul regretabil pentru prima jumãtate a volumului, cu adevãrat interesantã ºi proaspãtã, nouã în peisajul nostru literar. Întâia secþiune speculeazã tema somnului, relaþia eului liric cu acesta fiind una sinuoasã; când spaþiu privilegiat, al visului, când metonimie a morþii, somnul fascineazã imaginaþia poeticã: „Sunt îngrozitã în fiecare noapte/ de sunetul ceasului deºteptãtor./ Prea repede a trecut martie,/ înainte sã mã pot da/ încã o datã pe gheaþã. / Dimineaþa mã trage cu colþii ei transparenþi,/ îmi oferã otravã pe tavã.” Sau: „Încântãtoare imaginea omului adormit:/ genele i s-au lipit/ sufletul horcãie,/ îmbujorarea pomeþilor e semn bun. Cu nerãbdare aºteaptã aceºtia / adormirea/ (dispariþia lui temporarã/ din colectiv)/ Somnul, ca o lipitoare uriaºã/ ce îþi acoperã ochii ºi nasul ºi gura/ aducându-le lor/ satisfacþie.” Poemul scurt este o soluþie bunã pentru poetã, ea ºtiind sã noteze, minimalist, acele douã-trei senzaþii care sã transmitã o stare interioarã complexã: „Îmi ascund cu pãrul ochii obosiþi,/ Privirile celorlalþi, ca niºte suliþe tocite,/ Zgâriindu-mã fãrã sã doarã.”

A doua secþiune a volumului, Am intrat în corpul iubitului meu, propune o aventurã eroticã sui generis: simbioza iubirii este conceputã ca o cãlãtorie în corpul iubitului, aventurã de cunoaºtere deci, în acelaºi timp, încercare de înþelegere a celuilalt „pe dinãuntru”; Denisa Mirena Piºcu reuºeºte, în plin ºi înfloritor mizerabilism, sã scrie o poezie de dragoste în care pânã ºi umorile sunt cerebralizate, oarecum în descendenþa Angelei Marinescu: „Am intrat în corpul iubitului meu/ cu un soi de scepticism/ cã voi ieºi de acolo lipicioasã, / plinã de sângele ºi sperma lui./ Aveam pe mine o rochie cu flori/ ºi tot ce am gãsit în timpul plimbãrii a fost / aer dulce”. Odatã „situaþia poeticã” gãsitã, poeta reuºeºte sã o exploateze astfel încât sã obþinã efecte surprinzãtoare: „Iubitul mi-e în pat, corpul lui gol/ mã închide/ ca pe-o sãmânþã”; „Am intrat în corpul iubitului meu/ cu toþi copiii de mânã./ Fãceam gãlãgie,/ tropãiam pe oasele picioarelor sale/ dar eram veseli/ ºi nu ne era/ deloc fricã.” Este oarecum reconfortant pentru cititorul de poezie contemporanã sã vadã cã se mai scrie ºi altfel decât în formula biografistã, utilizatã pânã la epuizare, cã existã ºi poete cu imaginaþie ºi fler literar ºi care refuzã sã meargã cu valul, adicã refuzã statutul de „gagici literare”, dupã cum numea, într-un articol, Marius Chivu, poetesele momentului aflate într-o continuã uimire în faþa propriei sexualitãþi.

Partea a treia a volumului, Azi toate femeile poartã pulovere roºii, descumpãneºte însã, în special prin seninãtatea cu care sunt aºezate alãturi texte interesante ºi texte total neinspirate. Denisei Piºcu ar fi trebuit sã-i spunã cineva cã nu orice asociere neobiºnuitã e poeticã ºi nici cool, cã gratuitul poate fi ºi banal, nu numai insolit, ºi cã nu orice epitet care ultragiazã regulile semanticii e util poeziei. Astfel, mi-e greu sã înþeleg logica dupã care pot coexista în acelaºi volum o poezie realmente „vizitatã de idee” precum aceasta: „Poezii scrise pe plase de cumpãrãturi,/ plase de plastic pentru promovarea/ artistului/ fie el la tinereþe sau/ pe patul de moarte” ºi una precum cea care deschide secþiunea (dar care nu e, din pãcate, singularã), care începe cu un vers de forþã: „Plouã cu aur peste dulapul meu cafeniu” ºi care continuã astfel: „În reflexul geamului îl vãd pe tata/ cum îºi cautã bricheta./ Am avut ceapã cu mãmãliguþã/ la masã/ fratele meu a mâncat/ douã porþii.” Parcã e ceva, dar… prea puþin. Iatã încã un text de acest fel: „Un ceas bun ticãie permanent –/ aceeaºi permanenþã cu care/ un câine normal/ latrã cu întrerupere.” Poftim? Ne aflãm aici, din pãcate, în plin kitsch, care se poate pune, fãrã a o-ntoarce ca la Ploieºti, pe seama tinereþii poetei.

Totuºi, revenind la prima jumãtate a volumului, mã-ncearcã un regret la gândul cã din 2003 aceastã poetã nu a mai publicat nici un volum ºi nici nu a fost vizibilã în revistele literare cu grupaje de poezie. În ciuda defectelor primului volum, acesta aratã însã o individualitate liricã din ce în ce mai greu de gãsit astãzi, când poeþii tineri sunt mai preocupaþi de existenþa unei generaþii literare decât de calitatea propriului lor scris. Un minipoem precum: „…când te plimbi cu degete goale/ prin pãrul meu/ ca un vizitiu cu cai orbi” este semnul neîndoielnic al unei trãiri poetice veritabile, necãznite, care, odatã cu trecerea timpului ºi cu experienþa, se poate turna în vers în maniere din ce în ce mai fericite. Scrisul este ºi el chestiune de exerciþiu (desigur, nu numai!) ºi sper cã premiul Asociaþiei Scriitorilor Bucureºti nu a încurajat-o în aºa mãsurã pe poetã încât sã-i ofere certitudini. Asta pentru cã experimentele ei literare, interesante pânã acum, pot duce la rezultate remarcabile.