În cãutarea fericirii (pierdute?)

Avem, în Se în­nopteazã. Se lasã ceaþã (Polirom 2006), mai multe proze oferite de Mihai Zamfir: un roman de iubire, unul despre sufletul portughez (tradus prin mintea românului de la extrema cealaltã a latinitãþii), încã unul despre schimbarea la faþã a Europei ºi a lumii de dupã 1989, ºi, nu în ultimul rând, un roman muzical mahlerian, crepuscular, despre aºteptare ºi autoefasare. Montatã ingenios, ca succesiune de epistole a patru oameni, cu interstiþii deliricizante, construite ca dialoguri pragmatice între doi virtuali traducãtori ºi editori ai scrisorilor, cartea porneºte sub semnul unei „proustiene” poezii de-a lui Arghezi, O zi (din care e cules ºi titlul), aºadar ca imersiune în trecutul ce permite prospecþia.

În cazul de faþã, trecutul ni se prezintã drept pasiunea pentru o studentã ebluisantã a profesorului român Petru Cosmovici, aflat la Lisabona, într-una dintre vizitele sale ºtiinþifice în capitala lusitanã, oraº care întruneºte, în minuþioasele ºi acutele evocãri, toate elementele unei Arcadii, dimpreunã cu þara întreagã – „mon pays de Cythere”, spune Petru, melancolic incurabil. Dragostea este reactivata prin misivele iniþializate, dupã mai mult de douã decade, de mânã, „dezactualizat”, în rãspãr cu ritmurile postmoderne, de cãtre intelectualul predestinat, pare-se, unei staze aducãtoare de fructe târzii, complet coapte, aºa cum le aºteaptã instalat în paradisul terestru de la Algarve, în sudul turistic al Portugaliei, unde e acelaºi anotimp mereu. Acolo, vieþuind minimal în visul sãu, conturat din tinereþe, tânjeºte dupã fosta studentã, savantã ºi ea, dar cu voluptãþi ce dau seamã de rezerve conservate cu grijã, ai zice. Epistolarul cu metode vetuste ajunge, pânã la urmã, la pragul reîntâlnirii celor doi ºi, fatalmente, la îndrãgostirea reciprocã, de tip matur, grav, pãtimaº, cu atât mai mult cu cât rãtãcise prin tãceri ºi încercãri de repliere.

Este un cântec al lui Leonard Cohen, Heart with No Companion,  care îi place sigur lui Mihai Zamfir, în care o „dedicaþie” sunã astfel: For the soul without a king. Cei doi îndrãgostiþi regãsiþi – cu greu, pentru cã ea are reticenþe, depresii ºi teamã de suferinþã lesne inteligibilã în ordine psihologicã – îºi cautã un rege pentru sufletul lor; finalul ne invitã sã credem cã l-au descoperit, fiecare pentru celãlalt, pânã nu „se înnopteazã” ºi nu „se lasã ceaþã”, în sensul arghezian. Când, spre sfârºitul cãrþii, face pauze uriaºe între scrisori, el, care se considerã „un epistolier de vocaþie”, atât Isabel Nogueira, „aleasa”, cât ºi prietenul, acum universitar american, Andrei Dumitrescu (un alt actant, unul raisonneur, de data asta), se îngrijoreazã – semnalele de la Petru, când ajung, sunt, de la un punct, fãrã datã, apoi ºi fãrã loc. Acesta, însã, justificã senin, cu o eleganþã care nu îl pãrãseºte nici atunci când îºi exprimã, flamboaiant, chemãrile disperate cãtre iubitã: „Dincolo de toate pretextele pe care le-aº putea invoca, explicaþia rãmâne lenea, sfânta lene! Toatã viaþa am lucrat în doze mici, câte puþin, mereu în doze mici, cu senzaþia cã obosesc repede; am acordat cea mai mare parte a timpului unor loisirs pentru mine acaparante (a citi doar ce-mi place, a asculta muzicã la nesfârºit, a merge la cinema, dar mai ales a sta fãrã sã fac nimic – iatã ocupaþiile mele preferate)”. ªi încã, mai limpid: „Am lãsat ca lucrurile sã curgã de la sine, fãrã sã intervin prea mult în mersul lor. Iar la vârsta mea toate defectele tinereþilor se accentueazã progresiv”. Am preluat dintr-o misivã expediatã Lidiei Fotino, ex-soþia, dar autoportretul funcþioneazã pentru ansamblul situaþiilor, unde protagonistul pare genul dezangajant (pentru Lidia este „egoist” ºi de o „indiferenþã” suveranã); angajamentul sãu faþã de viaþã este, însã, unul patetic, în siaj nietzschean, din moment ce rezultã cã existenþa e suportabilã doar în termeni estetici (id est nelucrativi), deci din imperiul „nobil” al lenei, pentru care verbul esenþial tinde sã fie „ a recapitula”.

Tentativele de a capta o „atmosferã”, implicarea (suspect de atentã, pentru destinatari) în text, tehnic vorbind, îi atrag lui Petru, din partea celorlalþi trei parteneri de corespondenþã, „acuzaþia” de a fi scriitor, recte cãutãtor ºi producãtor de efecte. Iar statutul sãu academic este de lingvist, element care presupune coabitarea cu domeniul „pozitiv” (cu mentalitatea aferentã), nu revizitarea „umbrelor”, prin marcarea expresivã a scenelor scãldate într-o anume luminã sau inundate de-a dreptul de tsunami erotic. Romanul „provocat” de profesor celebreazã un aspect total „neinstructiv”, centrat pe stãri, interzise primei tinereþi, ataºate aºteptãrii ca „program” de viaþã. Aici se vede cu precãdere – deºi volumul e plin de momente de virtuozitate stilisticã, discret construitã – talentul unui prozator dãruit pentru mânuirea infranuanþei, a vagului ºi a clarobscurului.

 Pasajele despre trecere, în general, ºi despre jaloanele tinereþii (ceea ce îmi aminteºte de Ion Pillat: „Cãci trupul tãu te uitã, dar tu nu-l poþi uita”) pot facilita trimiterea la reflecþiile, de asemenea grave, dacã nu sfâºietoare, ale unui Livius Ciocârlie în raport cu ameninþarea batrâneþii asupra creatorului. Cum imaginarul unor suprasensibili este cam acelaºi, în sensul cã se lasã locuit de aceleaºi fantasme „arcadizante”, securizante, nu ne mirãm cã Petru se întreabã: „Iubitã Isabel, spune-mi, te rog, oare schimbãm între noi de câþiva ani aceleaºi scrisori?”. Ca filolog, era imposibil sã nu ajungã ºi la chestiuni de „specialitate”, topite, fluent, în discursul erotizant care nu cade, în ciuda termenilor „banali” (toþi îndrãgostiþii vorbesc la fel de transparent, în orice limbã), în ternul melodramaticului. Bunul-gust al autorului este desãvârºit (inclusiv în abordarea unor episoade „fierbinþi”), chiar ºi atunci când mixeazã palierul tehnic, aºa cum spuneam, cu acela „imprudent”, de om livrat patimii: „Oare ce facem noi doi de câþiva ani încoace se numeºte «roman epistolar»? Nu cred, romanele sunt construite dupã un plan, ºtiu spre ce se îndreaptã, au un început ºi un sfârºit; noi ne scriem unul altuia pentru cã nu putem altfel ºi nici nu ºtim cum se vor termina toate astea. Te iubesc prea mult ca sã transform în literaturã ceea ce are legãturã cu tine – mai bine cã n-am scris «roman epistolar»! Amândoi ne-am cheltuit talentul, cât o fi fost, doar pentru o singurã persoanã, adicã pentru celãlalt”.

N-ar trebui absolutizat, la analizã, registrul pasional, pentru cã Mihai Zamfir, spirit cât se poate de critic, inserteazã tot felul de observaþii despre fundalul social ºi politic, chip de a modela story-ul sãu ºi ca tablou de moravuri, de tropisme în jurul unei stângi politice în pierdere de vitezã. Isabel însãºi, chit cã îºi adjudecã rolul de king of his soul, îi prilejuieºte lui Petru Cosmovici reflecþii acide despre maoism, opþiune a fetei, al cãrei radicalism (de notat „realismul” volumului!) merge pânã la a-l avertiza cã dacã se dovedeºte „salazarist”, dialogul dintre ei ar deveni „imposibil”. Luciditatea profesorului dependent de dragoste îl îndeamnã, egalmente, spre interpretãri necruþãtoare ale realitãþii, ºi spre efuziuni ce-i dezvãluie rãdãcinile fragile ale ego-ului. Se înnopteazã. Se lasã ceaþã este unul dintre cele mai bune romane de dragoste ºi de „pierdere” pe care le avem.