Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Chenare cu îngeri

        Valeria Manta TĂICUȚU

Mormânt în me­ta­foră (Editura Princeps Edit, Iași, 2007) cuprinde sonete de un tip special, în sensul că de data aceasta Emilian Marcu experimentează o formulă atipică, mixând elemente de rondel într-o structură pe care puțini sonetiști și-au îngăduit s-o modifice în decursul veacurilor. Sonetul tradițional, ca poezie cu formă fixă, nu permite repetarea aceluiași cuvânt (cu excepția jonctivelor), dar Emilian Marcu reia în versurile-concluzie sintagmele poetice inițiale: „În rănile cețoase, ca-n mugurii de floare / [...] / În rănile cețoase ca-n mugurii de floare / Ne primenim, de parcă suntem doar reci chenare” (p. 5); sau: „Cămașa mea de nuntă, de moar­te-i subțiată, / [...] / Și-n nunta de ivoriu străluminând a moarte / Cămașa mea de mire în lungi fâșii mă-mparte” (p. 10) – și exemplele ar putea continua, fiind limpede intenția poetului de a încălca regulile care au asigurat perenitatea sonetului și încadrarea lui în specie.

Decasilabul / endecasilabul shakespearean este înlocuit cu versul lung, de 13 / 14 și chiar de 16 silabe („Noian de frunze moarte pe umeri ni se-așează, / De-atâta timp calote de gheață au înflorit pe noi” – p. 11) creând impresia de aritmie, de rostogolire halucinantă    într-un spațiu al „ecourilor dintre gânduri”; eliberarea din „chingile de disperare” presupune un monolog amplu, clădit pe antonimia viață / moarte ( în variantele gheață / foc, aprindere / stingere, lumină / întuneric), dar și pe simpla alăturare a unor contrarii care nu-și au locul în câmpul lexical selectat pentru sonetele cu această tematică: „Iar noi zidiți în taina acestor frunze moarte / Calotelor de gheață le-om pune înțeles. / Ecoul dintre gânduri cu vremea ne desparte, / Se lasă-n valuri umbra stăpână-n univers. // De-atâta timp, pe umeri, corole de lumină / Prin veacurile moarte, ne-adună, ne dezbină”...(p.11).

Unele sonete au trăsăturile unui pastel spiritualizat, așa cum, de altfel, s-a întâmplat și în volumele anterioare (v. „Privilegiul giulgiului”): marea foșnitoare, clopotele de iarbă / clopotele de ceară, valurile, roua, „aprinsele palisade” sunt elementele unui decor zdrențuit de lumină, al cărui rost este de a înconjura, ca un fundal / nimb cețos, chipul iubitei. Ambiguitatea uman / cosmic / teluric și antonimia angelic / demonic par lucrate de un parnasian cu impulsuri cenzurat-romantice: „Pe-aprinse palisade te zdrențuie lumină / Când îngerul sfielnic ți-adoarme în priviri / Și râul gros de rouă te-acoperă-n surdină / Să poți închide-n muguri absentele-mpliniri [...] // Capcana spre ispită pe marea foșnitoare / Pe valurile-aprinse a[le] timpului brodat / Te-nchizi cu lacăte de iarbă și-nvălurita mare / Pe briza în derivă te-arată în păcat” (p. 55). Iubirea nu are la Emilian Marcu impetuozitate, ci sfială, transparență și surdină și pare a fi surprinsă în faza ei finală, dupa consumarea marilor elanuri; de aici, probabil, preferința pentru metafora cenușii, pentru amurgul simțit mai curând ca stare de spirit și, tot de aici, mirările, incertitudinea, înghețul, umbrele și privirea în și dincolo de timp: „E tot amurgu-ncins pe noptieră / Între păreri și gânduri despre vis / Se-aud foșnind paingii-n altă eră; / De umbra ta demult eu sunt proscris.[...] // Mirări absente-aprind păreri sfioase / Că tot amurgu-n chingi ne-a înfășat. / Iarba-n colind s-a cuibărit în oase, / Geru-n cercei cu teamă s-a lăsat” (p. 131).

Tăcerea, lumina și jertfa sunt atributele romantice ale unei iubiri idealizate, poetul căutându-și în propriul discurs liric vindecarea; rănile sunt, în manieră livrescă, transferate din planul corporalității în cel al sufletului, numai că versurile sunt salvate de un feedback poetic ce presupune concretizarea abstractului; pierderea „războaielor de frunze” trimite, prin paralela vegetal / uman, la ideea de moarte a sentimentului și de reînviere a lui după purificarea ritualică: „Cât adevăr cuprinde tăcerea din icoane, / Câtă lumină-ncape în jertfa unei flori / Se surpă-ncet uitarea pierdutelor lucarne / Războaiele de frunze se termină-n culori. [...] // Câtă lumină-ncape-n tăcerea răzvrătită, / În umbra unei zile în care te-am pierdut? / Păcatele-s drept jertfă nu ducere-n ispită; / Ești gândul care-mbracă tot ce-i neînceput. // Războaiele de frunze îmbracă-ncet amurgul / Că trupul tău de fată aprinde rănii rugul” (p. 124).

Între „tăcerea dintre valuri” și „tăcerea din icoane” există un paralelism construit pe opoziția dinamic / hieratic, agitație / reculegere, Emilian Marcu știind să dozeze oximoronul, pentru a obține efecte stilistice exact din tensiunea care se creează la nivelul termenilor și mai puțin din valoarea conotativă a acestor termeni. Oximoronul, de altfel, reorganizează și redirecționează ansamblul arhitectonic, în așa fel încât centrul de greutate se mută de pe imaginea vizuală pe semnificația ei ascunsă; planul de suprafață și cel din profunzime se intercondiționează, alunecă unul pe întinderea celuilalt, ambiguizând perspectiva: „Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri / Câte mirări și ură și jertfă la un loc? / Catargul, în vâltoare, cu umbra dintre maluri / Deschide-n clipa rară al gheții dulce foc. // Tăcerile-n sertare dau buzna-ntre nisipuri / Că-ncet clepsidra pare o lacrimă de stea. / Trecutul tot încape în mii și mii de chipuri / Doar chipu-ți în oglindă aprinde rana mea” (p. 120).

Departe de a transmite exasperarea carnală, patima întunecată și, uneori furia îndrăgostitului, așa cum se întâmplă în sonetul shakespearean, de exemplu, sonetele lui Emilian Marcu se caracterizează mai curând printr-un cult al prețiozității, al formelor frumoase, al podoabelor, ceea ce duce cu gândul la viziunea impersonal-statică a poeților parnasieni, la modelul de receptare senzorială a lucrurilor. Iubita este mai curând fantasmă, iluzie, formă frumoasă generatoare de „emoții reci”, decât o ființă plămădită din sânge și carne. Extazul rămâne unul pur verbal, ca și evlavia, versurile având aerul unor icoane corect și luminos pictate: „Ce mistică-mplinire, ce taină siderală / Ne-mprejmuie-n tăcere în clipa de extaz? / Roua-n cuvinte, iată-i, evlavie primară, / Ecoul dintre gânduri e roză de șiraz. // Luciri și reci emoții ne cuceresc o vreme, / Lumina-n disperare pe răni s-a vindecat / Nici mistica-mplinire nu poate să ne cheme / De cât culoarea-n frunze e-al lacrimei păcat. // Ferestre de zăpadă ca pleoapa-n dezmierdare /
Se-acoperă cu tine de gându-n care cad. / Ne-mprejmuie-n tăcere nisipu-n calendare, / Mâna-n pornită trudă e ornicului vad. // Și roua în cuvinte-i evlavie primară, / Vestală-n râu de iarbă ești împlinirea rară” (p. 58).

Nr. x/200x
Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Lada de zeghe
de Anton JUREBIE

„Scriitorul și criticii săi“

Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu

Mircea Eliade și gândirea mitică
de Ionel BUȘE

Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu

Între trei continente
de Ioan LASCU

Urletul exasperării
Gabriela GHEORGHIȘOR

Lucrare întru rostul poeziei
Florea MIU

Paradigma feminității
Paul ARETZU

Centura de castitate
Bucur DEMETRIAN

O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA

...și peste toate sunt o carte...
Ioana DINULESCU

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUȚU

În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU

Ale tinereții valuri… poetice
Luminița CORNEANU

Arta și știința
de Nicolae Prelipceanu

Aprilie, o aniversare, o carte
de Adrian Popescu

Teama
Anahit TOPCHYAN

Dimoviana (II)
de Dan Cristea

G. Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

Corintul începe seria poeților. Primul pe listă, Ioan Es. Pop
de Horia Gârbea

Vladimir Dobocan
Emil Mladin

Inefabilul melancoliei
Petre CIOBANU


Daniel MUREȘAN


Iulian CARAGEA

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)
Ion MILITARU

Nu poți să pleci
Horia DULVAC

Adânc pe adânc
Ioana DINULESCU

Pământul văzut de sus
Mircea GHIȚULESCU

Mihai Stănescu între trecut și prezent
Cătălin DAVIDESCU

Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ
Mircea MOISA

Flori duhovnicești pentru mitropolitul Nestor Vornicescu
Tudor NEDELCEA

Patriotismul azi
Toma GRIGORIE

Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri