Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Urletul exasperării

        Gabriela GHEORGHIȘOR

În lista, destul de restrânsă, a scri­itorilor care și-au luat drept sursă de inspirație, pentru unele dintre cărțile lor, viața amară, când nu de-a dreptul dramatică și grotescă, a românilor sub comunism (I. D. Sârbu, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Eugen Uricaru, Radu Aldulescu), se înscrie și Radu Mareș, prin cel mai recent roman al său: Ecluza (Editura Aula, Colecția „Frontiera“, Brașov, 2006). Conștient că o asemenea problematică, puțin frecventată și deloc hazlie, nu are nevoie de complicate strategii textuale pentru a avea forță de impact în conștiința cititorilor (mai ales a celor tineri, care n-au cunoscut direct experiența totalitaristă a istoriei noastre recente), prozatorul clujean adoptă formula narațiunii tradiționale, realist-obiective, privilegiind povestea și potențialul ei ideatic, revelator de semnificații profunde și grave în planul general al umanului.

Acțiunea romanului Ecluza este plasată într-un mare oraș din Transilvania, cu lume pestriță de spațiu mitteleuropean (în care se ghicește cu ușurință Clujul), iar temporal în epoca de aur a regimului Ceaușescu. Plecând de la protagonistul Victor Dabija, pictor și profesor la Institutul de Arte, obiectivul naratorial desfășoară cercuri din ce în ce mai largi, culminând cu imaginea panoramică a unei Românii în plin proces de demolare a vechilor construcții urbanistice și în avântată edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate, dar ajunse, totodată, în pragul exasperării. Până spre finalul celor patru sute și ceva de pagini ale cărții, atunci când evenimentele se precipită, narațiunea înaintează lent, trenând în lungi discuții și rememorări, menite să reconstituie atmosfera cenușie a epocii (frig în apartamente, cozi la alimente, lipsa benzinei și a altor utilități, întreruperea curentului electric și chiar, într-o supralicitare simbolică, „lumina gri-murdară“, a cărei eclatanță naturală, „cea de la Dumnezeu, a devenit (…) obosită, prăfuită, mizerabilă“), să prezinte pre-istoria eroului și să creioneze portretele rudelor și ale prietenilor acestuia. Ritmul reținut, aproape monoton al povestirii nu pare să fie gratuit sau întâmplător. Ca și la începutul volumului I al Moromeților lui Marin Preda, el are o funcție bine determinată: să sugereze rutina vieții în condițiile limitatoare ale dictaturii, dar și „stăvilarele“ sufletești construite programatic de către Victor Dabija, indiferența autoimpusă în fața tulburării progresive a apelor, scăpate la sfârșit de sub control. Moldovean de origine și orfan de ambii părinți, personajul fusese crescut de unchiul său Ticu, profesor de istorie și un fel de apostol al „religiei“ iubirii, un model la care se va raporta aproape cu evlavie, încercând în permanență să-l imite. „Vinitură“ în Transilvania (romanul înregistrează, cu subtilitate, diferențele temperamentale dintre locuitorii celor trei provincii istorice românești, mefiența și chiar disprețul ardelenilor față de strămutații din alte zone, de unde și eticheta de „vinitură“, precum și animozitățile inter-etnice, ca de exemplu, acelea între români și maghiari), pictorul sărac se căsătorise, în urma unei pasiuni fulgerătoare împărtășite, cu Liz (pe atunci studentă la farmacie), fiica răsfățată a unui important activist de partid al județului. Existența aparent liniștită a lui Victor Dabija (care beneficiază și de o misterioasă protecție, neexplicată în carte, din partea fetei popii Aștilean din comuna Hotar, soție a unui bătrân și celebru chirurg) se consumă între lungile plimbări, mai ales prin centrul vechi al orașului, cu biologul Romulus Medar (ardelean tipic, politicos și protocolar, zgârcit la vorbă și luat, poate tocmai din această cauză, drept confident), orele petrecute la atelier, singur sau cu studenții săi autoproclamați „ucenici“ și întâlnirile de vineri cu grupul pescarilor, retrași, spre a se feri de „figurile dubioase“ ale securiștilor, în mizera și sordida cârciumă „Flora“ (plus schimbul constant de scrisori cu unchiul Ticu, legătura indestructibilă cu „rădăcinile“ și cu prietenii din copilărie și adolescență, foștii colegi Sașa Stoicovici, poet și ziarist la București și Spiru Cheran, medic de țară în Moldova). Pescarii sunt, de fapt, intelectuali (arhitectul Iulian Oncică, „sudist“ cu gura spurcată, mitoman delirant și colportor al tuturor zvonurilor și bârfelor din oraș, echilibratul doctor Doru Pușcașiu, votcarul Oprițescu, refugiat cu părinții în ’44 din Cernăuți, bibliotecar și romancier, inginerul neamț Rudi Raab, calm și senin în ciuda pierderii postului de la Politehnică, urmare a cererii de pașaport pentru Germania), care și-au găsit în pescuit nu atât o veritabilă pasiune, cât mai ales un refugiu și un pretext de reuniune în simulacrul de libertate de la „Flora“: aici se fumează Kent, se bea cafea adevărată din Vest, adusă de acasă și preparată de către barmanul secui Mișka, se povestesc și se comentează răzlețele acte de insurgență și de protest împotriva regimului, se spun bancuri și ironii despre Ceaușescu, se împrumută cărți interzise. Dabija consideră însă, multă vreme, că riscurile jocului de-a libertatea și de-a curajul, de care nici studenții lui nu erau străini (ascultau pe ascuns postul de radio Europa Liberă, îl înjurau pe conducătorul iubit, Obradovici făcea bișniță cu mărfuri luate din Timișoara, de la sârbi), nu merită a fi asumate. Tactica struțului, pe care încercase să le-o insufle, din dorința de a-i proteja, nu prinsese, totuși, la „ucenicii“ îndrăzneți, teribiliști și ușor inconștienți în tinerețea lor. Sinuciderea nonconformistei studente unguroaice Eva Kis, cotropită de sărăcie și hăituită de Securitate, reprezintă evenimentul tragic (primul dintr-o viitoare serie) care îi revelează aspectul imoral al „filosofiei“ sale de supraviețuire (și nu de viață), precum și deformarea dezumanizantă realizată de sistemul comunist al terorii: „…am simulat atât de perfect orbirea încât nici n-am văzut ce se întâmplă în jurul meu. (…) Într-o lume normală, aș fi sărit să o ajut în această ultimă clipă. Dar noi nu mai suntem normali, frica ne-a paralizat. Ceea ce, omenește vorbind, e obligatoriu și foarte simplu, a devenit în România imposibil“.

Trecând peste dezabuzarea cinică și sceptică a lui Oprițescu (memorabil prin viziunea céliniană asupra lumii: „…pot să zic oricând, cu un oarecare scrâșnet din dinți, că mă cac pe România și pe tot ce reprezintă definiția mea metafizică a apartenenței. Mă cac, ceva mai necrispat, și pe comunism, în semn de adio. Umanitatea îmi pare de altfel un căcat imens, aburind, sub un cer senin și însorit…“) și peste mimarea lașă a orbirii, Victor Dabija, excedat de dramele din jur (dispariția lui Lucăcel, fostul coleg de atelier, legată foarte probabil de Securitate, cancerul lui Spiru, rezultat al radioactivității produse de explozia de la Cernobîl, arestarea doctorului Pușcașiu, ca urmare a trecerii frauduloase a frontierei, la unguri, ordinul de demolare a casei unchiului Ticu), va alege solidaritatea întru exasperare. Urletul său animalic, din finalul romanului, acompaniat imediat de multe altele (topos cultural avangardist, cunoscut îndeosebi prin celebrul Țipăt al lui E. Munch sau prin Howl al beatnicului Ginsberg), constituie semnul traversării (ori a spargerii) „ecluzei“ și al imposibilității întoarcerii de pe drumul învolburat al morții sau al libertății.

Importantă prin valoarea documentară, de radiografie realistă a unei epoci întunecate și triste, Ecluza de Radu Mareș este și o carte emoționantă, mai ales prin relevarea mecanismelor psihologice care guvernează natura umană aflată sub inumană opresiune.

Nr. x/200x
Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Lada de zeghe
de Anton JUREBIE

„Scriitorul și criticii săi“

Rezerve de entuziasm
de Gabriel Chifu

Mircea Eliade și gândirea mitică
de Ionel BUȘE

Trecerea Rubiconului
de Gabriel Dimisianu

Între trei continente
de Ioan LASCU

Urletul exasperării
Gabriela GHEORGHIȘOR

Lucrare întru rostul poeziei
Florea MIU

Paradigma feminității
Paul ARETZU

Centura de castitate
Bucur DEMETRIAN

O nație fantastă
Dania-Ariana MOISA

...și peste toate sunt o carte...
Ioana DINULESCU

Chenare cu îngeri
Valeria Manta TĂICUȚU

În căutarea fericirii (pierdute?)
Gabriel COȘOVEANU

Ale tinereții valuri… poetice
Luminița CORNEANU

Arta și știința
de Nicolae Prelipceanu

Aprilie, o aniversare, o carte
de Adrian Popescu

Teama
Anahit TOPCHYAN

Dimoviana (II)
de Dan Cristea

G. Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

Corintul începe seria poeților. Primul pe listă, Ioan Es. Pop
de Horia Gârbea

Vladimir Dobocan
Emil Mladin

Inefabilul melancoliei
Petre CIOBANU


Daniel MUREȘAN


Iulian CARAGEA

IUBIRE ȘI LEGE MORALĂ. SUFERINȚELE TÂNĂRULUI WERTHER(I)
Ion MILITARU

Nu poți să pleci
Horia DULVAC

Adânc pe adânc
Ioana DINULESCU

Pământul văzut de sus
Mircea GHIȚULESCU

Mihai Stănescu între trecut și prezent
Cătălin DAVIDESCU

Henri Zalis - la ceas aniversar semnificativ
Mircea MOISA

Flori duhovnicești pentru mitropolitul Nestor Vornicescu
Tudor NEDELCEA

Patriotismul azi
Toma GRIGORIE

Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri