Trecerea Rubiconului

O mãrturisire din 1998 a lui Octavian Paler: „... prin 1975 - 76 problema mea realã, intimã, serioasã, spinoasã, dificilã a fost aceea a trecerii Rubiconului. A existat un Rubicon în faþa mea. Trecerea acestui Rubicon însemna ieºirea într-o rezistenþã deschisã, fãþiºã, care presupunea intrarea în conflict deschis cu regimul de atunci. În cele mai multe cazuri asta presupunea exilul, sau poate leprozeria, o leprozerie personalã. Ei bine, mãrturisesc cã n-am avut niciodatã curajul sã trec acel Rubicon“ (în volumul Convorbiri la sfârºit  de   secol  al lui Mircea Iorgulescu).

Cu cât de mari exigenþe, cu câtã rigoare inflexibilã îºi judeca trecutul acest om ! Alþii nu doar cã nu au fãcut-o, în ce-i priveºte, dar pretind sã li se recunoascã merite imaginare de opozanþi ai comunismului, de militanþi fantasmatici anticomuniºti. Au ajuns sã creadã ei înºiºi cã au fost cum pretind ºi cã au îndreptãþirea sã-ºi biciuiascã moral contemporanii, pânã la sânge. O fac de ºaptesprezece ani ºi o vor face mai departe. Cã ei au trecut râul simbolic, în faþa cãruia Paler se oprise temãtor, li  se  pare un lucru de la sine înþeles.

Dar chiar nu a trecut Paler acel râu, aºa cum mãrturisea, atât de sever cu sine, în  convorbirea purtatã cu Mircea Iorgulescu ? Sã-i refacem,  mãcar în câteva puncte, drumul de pânã în 1989.

În anii 70, când a deþinut unele funcþii, a acþionat ferm ºi cu eficienþã pentru liberalizare, pentru deschidere culturalã. La radio, la televiziune, la „România liberã“, ziarul pe care l-a condus  câþiva ani. Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion au vorbit despre felul în care Paler le-a dat posibilitatea sã se exprime liber  în ziar, ferindu-le textele de mutilãri, apãrându-le de cenzurã. Andrei Pleºu ar putea sã spunã lucruri asemãnãtoare. Poate cã o va face cândva. Nu este însã vorba numai de apãrarea altora ci ºi de felul în care ºi-a apãrat scrisul propriu. Nu a scris articole  propagandistice, nu l-a citat niciodatã pe Ceauºescu, necum sã-l omagieze. (v. ºi Petre Mihai Bãcanu, care a lucrat la „România liberã“ sub conducerea sa: „nu a scris nici mãcar un cuvânt de laudã la adresa lui Ceauºescu“).Cum de a putut sã nu o facã, fiind redactor ºef ºi toate celelalte? Îmi explic faptul prin aceea cã Paler  emana o  puternicã impresie de autoritate. Aceasta punea o anumitã distanþã între el ºi activiºtii ideologici. Nu îndrãzneau sã-i cearã mai mult decât hotãrâse el însuºi sã  ofere.

ªi oferea tot mai puþin regimului grotesc de dictaturã faþã de ale cãrui practici, din spaþiul cultural, devenea tot mai critic. ªi nu o fãcea pe ºoptite ci în rãsunãtoare intervenþii, în Consiliul Uniunii Scriitorilor, în ºedinþele de  Birou sau la Conferinþele Naþionale. Sigur cã aceastã insubordonare, care nu era doar a sa ci ºi a altor scriitori, dar a sa era parcã mai ºocantã,  aceastã insubordonare, aºadar, nu putea fi acceptatã la nesfârºit de cei vizaþi, de factorii de putere, de Ceauºescu în ultimã instanþã. L-au debarcat de la  ziar, i-au oferit funcþii în compensare pe care  le-a refuzat, devenind tot mai critic. Sfârºitul anilor 80 îl gãseºte radicalizat pe Octavian Paler, care ia pe faþã partea disidenþilor, îndemnând la solidarizare cu aceºtia. A existat un memoriu de sprijinire a lui Mircea  Dinescu, dat afarã din slujbã ºi sechestrat la domiciliu pentru delicte de opinie, astfel zicând. Nu doar s-a raliat acelui memoriu, cum am citit undeva, ci el este acela care l-a iniþiat. I-a convins pe Geo Bogza, pe Doinaº, pe Al. Paleologu, pe Mihai ªora, pe Andrei Pleºu, pe Dan Hãulicã sã semneze protestul care a dobândit astfel ecouri largi ºi reverberaþii inevitabil politice.

Dar nu sunt de luat în seamã numai aceste acþiuni de insurgenþã, din spaþiul vieþii publice. Existã aceastã tendinþã, explicabilã, la urma urmei, când e vorba de Paler, de a face mai mult caz de manifestarea omului public decât de literatura sa. Prima e mai spectaculoasã, de bunãseamã, mai vizibilã, în orice caz, dar o nedreptãþeºte pe a doua. A fost desigur un om al luptelor purtate în arenã, al coridei, a fost ºi un mare vorbitor, dacã nu singurul mare vorbitor al generaþiei actuale. Dar sunt ºi cãrþile sale, atât de critice faþã de lumea totalitarã, în forme mai explicite eseurile, aproape numind  rãul acestei lumi (v., printre altele, Apãrarea lui Galilei) sau mai filtrate în cele douã romane parabolã, Viaþa pe un peron ºi Un om norocos. Pentru acesta din urmã, scriitorul a fost adus în situaþia de a suporta incredibile represalii, incredibile dacã le raportãm la momentul în care se produc: deceniul al optulea al veacului trecut. I se organizeazã lui Paler, ca în anii 50, un proces public cu cititori chipurile indignaþi de „neadevãrurile“ din carte, în care ei „nu se recunosc“. Recursul la prãfuitele procedee staliniste semnala de altfel degringolada  în care intrase regimul. Peste puþinã vreme se va prãbuºi.

Decenþa, spiritul de probitate ºi de înþelegere înaltã a ideii de înfruntare politicã îl fac pe Octavian Paler sã afirme cã el nu a trecut Rubiconul, cã alþii au fãcut-o, angajaþi în „rezistenþa deschisã“. Faptele vieþii sale îl contrazic totuºi pe Paler, arãtând cã ºi el a fãcut pasul, cã a trecut Rubiconul, asumân­du-ºi toate riscurile presupuse. Spre nefericirea noastrã, a mai trecut de curând un râu, dincolo de care nu ne mai poate spune ce se aflã.