Între viaţă şi moarte

Romanul Călătorie către curcubeu de Yasunari Kawabata, publicat în foileton, între anii 1950 şi 1951, a fost tradus pentru prima dată în limba română de George T. Şipoş, care precizează, în postfaţa cărţii, că „din punct de vedere literar, [...] nu este perceput a fi la acelaşi nivel artistic precum celelalte două din aceeaşi perioadă (Sunetul munţilor şi O mie de cocori – s. n.), părând adeseori repetitiv şi pe alocuri dezlânat din punct de vedere narativ”. Totuşi, în ciuda acestor neajunsuri, varianta în limba română poartă amprenta inconfundabilei arte literare a scriitorului nipon.

Discursul epic, centrat pe istoria familială a arhitectului Mizuhara, debutează cu episodul călătoriei spre Kyoto a mezinei acestuia, însufleţită de speranţa regăsirii celei de-a doua surori vitrege, fiica unei gheişe, despre care tatăl ei şi sora cea mare nu i-au spus nimic. În timp ce priveşte pe geamul trenului, ea devine martora extaziată a apariţiei curcubeului, fenomen rar şi straniu, în timpul iernii. La un moment dat, ea are impresia halucinantă că se îndreaptă spre inima curcubeului: „părea că se înalţă direct către tării. Aşa cum era acum, cu picioarele de-abia zărinde, să fi-ncercat a ţi-l imagina complet ar fi rezultat un curcubeu cu un arc enorm, întins până hăt, departe, pentru că baza îi era extrem de largă. […] Dacă te uitai chiar şi mai atent puteai să juri fie că se-nălţa din apa de pe malul lacului, fie că se iţea din pământ de undeva. Cât despre arc, nici el nu era clar de se pierdea mai înainte de-a ajunge la nori sau de se risipea chiar în ei. […] Părea să se ridice către ceruri, chemând norii cu o tristeţe tulburătoare. Privindu-l încontinuu, Asako se simţi cuprinsă de acest sentiment care se adâncea din ce în ce mai mult”.

Simbolul curcubeului este privilegiat în ţesătura epică a cărţii şi îşi dezvăluie sensurile pe parcursul acţiunii. În mitologia japoneză, el reprezintă o punte de legătură între tărâmul ceresc şi cel pământesc. Cu siguranţă, nu este întâmplător faptul că Asako îşi doreşte să ajungă, „măcar o dată în viaţă”, pe partea cealaltă a Lacului Biwa, dincolo de realitatea vizibilă, în tărâmul de unde se naşte şi se înalţă acesta. Obsesia curcubeului va deveni o constantă în viaţa tinerei. Îi va contempla imaginea, cu mare încântare, în albume de artă, în reproducerile picturilor lui Millet sau ale lui Fujishima Takeji. Când se va îndrăgosti, va mărturisi că îşi imaginează relaţia afectivă dintre doi oameni asemenea acestui arc intens colorat.

Dorinţa lui Asako de a-şi reuni familia nu se împlineşte, iar căutarea ei rămâne fără răspuns. Ea îşi iubeşte tatăl şi sora vitregă cu devotament, spre deosebire de Momoko, care are o relaţie complicată şi conflictuală cu cei apropiaţi, mai ales cu părintele său. Fiica cea mare a arhitectului, traumatizată de sinuciderea mamei şi de moartea bărbatului iubit, pilot kamikaze în cel de-Al Doilea Război Mondial, trăieşte într-o derivă existenţială şi este mistuită de disperare. Fiecare dintre cele două tinere îşi explorează identitatea, prin raportare la ceilalţi. Asako este cuminte, candidă şi ascultătoare, Momoko este furioasă, revoltată şi debusolată, iar instabilitatea ei emoţională este vizibilă în aventurile erotice pe care le-a avut şi, mai ales, în cea cu tânărul amorez pe care-l manipulează afectiv, de o manieră cinică.

Până la un punct, romanul pare că urmăreşte evoluţia sentimentală a lui Asako, idila cu fratele cel mic al iubitului decedat al lui Momoko, pe care l-a cunoscut la Kyoto, graţie unei vizite pe care a făcut-o împreună cu tatăl şi sora sa. Acest fir epic, care relevă gingăşia şi puritatea primei iubiri, este abandonat într-un mod imprevizibil, perspectiva narativă concentrându-se pe povestea dramatică a lui Momoko, constrânsă să facă un avort şi să rămână în casa lui Aoki, tatăl vârstnic al lui Keita, cel răpus în război. Bărbatul este mistuit de remuşcări şi nostalgie, întrucât relaţia sa cu fiul său fusese dificilă. Grija lui afectuoasă şi compasiunea faţă de tânără reprezintă un fel de antidot împotriva vinovăţiei pe care o resimţea. El îi facilitează o întâlnire emoţionantă cu sora vitregă, cea pe care Asako îşi dorise cu ardoare să o cunoască.

Tribulaţiile morţii sunt vizibile în destinele celor două familii. Ravagiile ei se oglindesc în vieţile fiicei celei mari a arhitectului Mizuhara, dar şi în cea a lui Aoki. Cei doi sunt uniţi de suferinţa provocată de pierderea aceleiaşi fiinţe dragi. Analiza psihologică le relevă trăirile contorsionate, mereu angoasata şi interogativa întoarcere în trecut. Totuşi, vindecarea, împăcarea cu sine şi regăsirea se întrevăd, ca o firavă speranţă, în deznodământul romanului, în timpul călătoriei pe care bătrânul părinte şi Momoko o fac împreună, într-un peisaj montan mirific. Conversaţiile pe care le poartă sunt punţi între două suflete chinuite, construite cu tandreţe şi empatie de Aoki.

Sfârşitul, suferinţa, iubirea neîmplinită, singurătatea, relaţiile familiale – teme frecvente în romanele lui Kawabata – sunt analizate şi aici cu mare subtilitate. Scriitorul nipon manifestă o autentică înţelegere a fragilităţii umane. Frământările lăuntrice, declinul interior sunt într-o strânsă corespondenţă cu decăderea lumii exterioare. Imaginea Japoniei devastate de război, ale cărei temple, vile şi palate imperiale şi-au pierdut importanţa şi strălucirea arhitecturală de altădată, unele dintre ele devenind pensiuni turistice şi hoteluri, în contextul crizei economice a ţării, revine în peregrinările arhitectului şi ale celor două fiice ale sale, ca un memento mori.

Faţă de natură, personajele manifestă o sensibilitate aparte. Deseori, stările lor de spirit sunt în consonanţă cu peisajele contemplate. Splendoarea vegetală, chiar şi atunci când se manifestă în straie umile, este prilej de bucurie. Poezia descrierilor nuanţează şi potenţează trăirile sufleteşti: „Momoko şi Asako fuseseră uimite de frumuseţea frunzelor unui arţar enorm din curtea templului şi îl admirară vreme îndelungată în timpul ultimei vizite. Albastrul cerului senin strălucind prin spaţiul dintre ele li se păruse a fi imaginea pură a modelului japonez al frunzelor de arţar”;„Tulpiniţele plantelor erau mai subţiri decât firele de mătase. Aproape invizibile cu ochiul liber. Erau ca nişte stamine dezgolite care pluteau ireal deasupra mesei de muşchi verde. […] Uimiţi de frumuseţea delicată a acelor floricele diafane, cei doi s-au găsit exprimându-şi uimirea împreună aproape în acelaşi moment”.

Lirismul, rafinamentul, simplitatea sunt atribute ale stilului artistic kawabatian, regăsite şi în acest minunat roman de atmosferă, în care viaţa şi moartea, tinereţea şi senectutea, prezentul şi trecutul dialoghează sugestiv pentru a lumina sensurile tainice ale durerii, ale căutării identitare şi ale renaşterii…