Puzzle identitar

Detaliile, cel de-al treilea roman al scriitoarei suedeze Ia Genberg, distins cu Premiul August 2022, este un exerciţiu al recuperării memoriei afective şi al reconstruirii identităţii. Confesiunea reflectă perspectiva subiectivă şi reflexivă a protagonistei asupra unor relaţii de familie, dragoste şi prietenie şi, implicit, asupra unor oameni dragi. Cea care le reconstituie personalităţile feminine şi masculine, prin intermediul unor amintiri fragmentare, are convingerea că aceştia i-au modelat devenirea, i-au marcat destinul şi au definit-o: „eul sau aşa-numitul eu nu e nimic altceva decât urmele oamenilor cu care intrăm în contact”. Portretele lor sunt realizate cu o subtilă atenţie faţă de detaliile psihologice.

Cea dintâi persoană evocată este Johanna, iubita de altădată, îndrăgostită, asemenea ei, de literatură. Ea o stimula să scrie şi îi analiza foarte inspirat cuvintele şi frazele, o provoca să fie autentică. Inteligentă, tumultuoasă şi dominatoare, a devenit între timp o vedetă a radioului. „Madlena” care a declanşat retrospecţia a fost dedicaţia de pe o carte dăruită de aceasta, carte pe care a căutat-o cu ardoare în bibliotecă, într-un moment existenţial nefast, când, bolnavă de malarie, era chinuită de gânduri negre, despre moarte şi anihilare.

Întoarcerea în trecut a devenit sinonimă cu regăsirea unui timp fericit, deoarece viaţa cu Johanna a fost bogată în iubire, certitudine şi frumuseţe: „Ea era protagonista mea. Viaţa mea era Johanna – conversaţiile noastre, locul de pe pământ pe care îl împărţeam. Nu aveam să mai fiu vreodată atât de sigură de cineva, atât de sigură că am pe cineva”. Despărţirea a fost imprevizibilă şi dureroasă pentru cea părăsită. Şi depersonalizantă. Scrisul i-a secătuit, de vreme ce au dispărut cititorul şi reflectorul ideali. Din tot ceea ce au trăit împreună nu au mai rămas decât amintirile şi o nostalgie puternică.

Mărturisirea asimilează şi rememorarea altor poveşti de viaţă, la fel de intense. Ale căror personaje principale sunt Niki, Alejandro, Brigitte. Introspecţia şi jocul autoreflectării în ceilalţi scot la iveală identitatea celei care celebrează darurile primite. Şi simte că s-a îmbogăţit prin prezenţa persoanelor care au locuit, o vreme, în tărâmul ei afectiv.

Niki cea dezordonată, anxioasă, explozivă şi imprevizibilă i-a răvăşit existenţa. Instabilitatea ei emoţională a erodat prietenia care le-a unit. Vulnerabilitatea şi ameninţarea permanentă a pierderii au făcut parte integrantă din relaţia lor, încă de la început. Ruptura nu a fost violentă, de vreme ce a fost mereu presimţită: „totul fusese ca o plimbare pe gheaţă subţire”.

De Alejandro a fost îndrăgostită cu ardoare. Bărbatul exotic a intrat în viaţa ei ca un uragan. Libertatea sălbatică a existenţei lui a sedus-o, asemenea mişcărilor hipnotice de dansator desăvârşit, „atât de pătruns de muzică, încât cuvântul dans părea insuficient – mai degrabă îşi oferea corpul muzicii, lăsând ritmul să capete nemijlocit formă fizică”. Întâlnirea lor, pasională şi periculoasă, i-a spulberat toate reperele raţionale, întregul echilibru lăuntric: „Relaţia cu mine însămi, cu acest eu, părea ciudat de fragilă, ca şi cum următorul cutremur ar fi putut să-mi smulgă viaţa din temelii şi s-o arunce în spaţiu”.

Întrupare a idealului masculin, etalon al iubirilor ulterioare, Alejandro i-a dăruit dragostea eliberată de orice constrângere şi bucuria primului copil. Parfumul lui a persistat îndelung în fiinţa femeii: „Relaţia noastră a fost scurtă ca o răsuflare, dar Alejandro stăruie în mine ca şi cum ceva din fiinţa mea s-ar fi pliat pe el, luând o formă distinctă, ca o nouă paradigmă pentru toate verbele mele viitoare. De atunci, preţ de câteva inevitabile clipe la început, i-am măsurat pe toţi cei care i-am iubit avându-l pe el ca unitate de măsură şi de fiecare dată am fost nevoită să-mi dreg glasul doar ca să alung acele gânduri – deopotrivă iraţionale şi nedrepte –, pentru că măsurătoarea nu putea fi niciodată în favoarea lor”.

Prin exerciţiul recuperării memoriei, protagonista reuşeşte să asambleze un puzzle identitar. Ale cărui piese sunt amintirile despre fiinţele iubite. Puternice sau fragile, acestea îi întregesc universul sufletesc. Incursiunea în trecut şi explorarea sentimentelor recompun şi portretul matern al Brigittei. Femeia traumatizată, cu tulburări de personalitate a fost victima unui abuz sexual, suferit în adolescenţă. Vreme îndelungată a îngropat acel secret ruşinos în adâncuri. Fiica i-a reconstituit viaţa din fragmente, din cioburi de trăiri dramatice. Analizându-i comportamentul, a înţeles că gestionarea anxietăţii a fost marea ei provocare, şi izbândă. Aceasta i-a fost „scut”, „mecanism de supravieţuire” şi „povară”, în acelaşi timp: „Anxietatea o putea face să pară complet nebună, dereglată, psihotică, primitivă, însă în afara familiei – asta însemnând ea, sora mea, eu şi tata – Brigitte reuşea să şi-o îmblânzească suficient cât să pară că e în limitele normalităţii”.

Tabloul familial, alcătuit din imaginile antitetice ale părinţilor: tatăl – spirit polemic, sociabil „viu şi politic până în măduva oaselor” şi mama – prezenţă neconflictuală, pasivă, vagă, anonimă – devine emblematic pentru cea care se caută pe sine. Mesajul profund al reflecţiilor protagonistei este concentrat în ideea că întâlnirea cu ceilalţi şi privirea atentă, iubitoare, prin care îi îmbrăţişăm, devin calea cea mai rodnică spre noi înşine: „poate că aşa ar putea fi descris întregul – oameni care trec prin mine, intrând şi ieşind fără vreo ordine anume, fără o cronologie clară, doar momentele în sine şi ceea ce ia naştere din ele”.

În timp ce scrie despre Johanna, Niki, Alejandro şi Brigitte, protagonista se confesează, îşi dezvăluie şi îşi recompune propria identitate, răscolind şi limpezindu-şi amintirile. Pentru ea, a scrie devine o formă de terapie dureroasă, care înseamnă şi a rupe crusta de pe răni vechi, pentru a le aerisi şi vindeca: „am început să scriu din nou şi e ca şi cum o rană veche, familiară, s-ar fi redeschis şi ar fi început să sângereze”.