Elogiul vieţii

Volumul mozaicat al scriitoarei Narine Abgarian, Viaţa e mai dreaptă decât moartea, este alcătuit din proze scurte, unite prin tema războiului şi prin migraţia unora dintre personaje dintr-o povestire în alta. Cartea este un rechizitoriu împotriva dezumanizării şi barbariei, un recviem închinat suferinţei, dar şi un elogiu închinat iubirii, iertării şi speranţei, valori în numele cărora viaţa continuă, dincolo de moarte şi de tragediile personale şi colective.

Berdul natal al autoarei, „cu chiparoşii săi mari, sprijinind cerul cu coroanele lor”, aflat la graniţa dintre Armenia şi Azerbaidjan, devine un spaţiu ficţional cu o încărcătură simbolică. Uneori, tabloul acestei lumi devastate şi desfigurate de ravagiile conflictului din Nagorno-Karabah dobândeşte dimensiuni apocaliptice, coşmareşti: „Obuzele bubuiau peste Berd, ici-colo pereţii caselor vechi de piatră se cutremurau, zburau ultimele cioburi din ferestre, înnebuneau toate animalele din bătături. Frica oamenilor – grea, umplând golurile dintre stivele de lemne, coşurile strâmbe, podurile şi pivniţele. Era deznădăjduitor şi jalnic – ca şi cum dintr-odată tot ce dădea speranţă fusese stins”. Istoriile locuitorilor relevă experienţe dramatice, cărora le-au fost victime, direct sau indirect. Fiecare dintre ei a pierdut pe cineva apropiat: copii, părinţi, fraţi, parteneri conjugali sau prieteni.

Când a izbucnit războiul, „cei din satele de pe graniţă nu şi-au făcut prea multe griji – oamenii erau prieteni de familie de zeci de ani, mergeau în vizită unii la alţii. Războiul e undeva, departe, n-are treabă cu noi, ziceau ei fără a se îndoi o clipă”. Fără veste, existenţa lor paşnică s-a spulberat. Suferinţa a năvălit cu o putere năprasnică şi absurdă în viaţa cotidiană a berdenilor. Aceştia au început să-şi îngroape morţii tineri şi bătrâni, să le cinstească memoria, potrivit rânduielii străvechi, să le îngrijească mormintele, să participe la slujbe funerare, apoi să meargă la cimitir.

Metaksia, care şi-a pierdut mai întâi bărbatul, apoi şi fiul vitreg, pe Razmik, a luat dezlegare de la preot şi, în ziua de pomenire a morţilor, de Mereloţ, pentru a-şi linişti sufletul sfâşiat, a inversat ordinea lucrurilor: „Metaksia, înainte respecta şi ea tradiţia, dar la un moment dat a hotărât că nu se cuvine să laşi vizita la cei adormiţi pe mai târziu: la ce le mai foloseşte lor liturghia, de vreme ce se află într-o lume în care nimic din ce e omenesc nu are importanţă?”. Viaţa ei a continuat să curgă mai departe, în ritmul obişnuit, cu treburile din gospodărie, cu ajutorul dat vecinilor, dar şi cu plănuirea propriei înmormântări. Din dorinţa de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, i-a oferit bani groparului, în avans, pentru a fi sigură că acesta îşi va face datoria.

Asemenea Metaksiei, şi Mariam a rămas singură pe lume. Războiul i-a ucis soţul şi copiii. După această tragedie, femeia, atât de admirată de întreaga comunitate pentru hărnicia ei exemplară, şi-a păstrat conştiinciozitatea de a păstra curat micul ei colţ de lume: mătura curtea, uda grădina, spăla geamurile, frământa aluatul, cocea pâinea. Dacă rămânea în matca responsabilităţilor zilnice, sufletul nu i se destrăma: „Fiecare are adevărul lui. Al lui Mariam e simplu, nici că se poate mai simplu: oricât te-ar durea sufletul şi oricât ţi-ar plânge inima, ţine curat peticul de lume care ţi-a fost încredinţat. Că altceva nu poţi să faci pentru salvarea lui”.

Bătrâna Maro a fost greu încercată: i-au pierit ambii băieţi în război, soţul în timpul unui bombardament, apoi nora, împuşcată în timp ce se afla, alături de fraţii ei, într-o maşină care străbătea Defileul Bufniţelor. Când i-a fost ucis soţul, i-a coborât trupul în pivniţă, unde s-a ascuns împreună cu nepoţii. Îi era teamă să nu fie mutilat de explozii. Pentru ea, respectul pentru morţi nu era mai prejos decât cel pentru vii. Tradiţia trebuia păstrată cu sfinţenie, oricât de cumplite erau vremurile: „I-a pus mâinile pe piept şi i-a legat strâns încheieturile cu o batistă – cine ştie când avea să poată fi înmormântat, aşa că mai bine făceau totul cum trebuie din timp.[...] I-a pus o jachetă pe picioare, acoperind pata care i se întindea pe pantaloni – nu trebuia să vadă nepoţii cum curge urina din el”. Meditaţia gravă a lui Maro aminteşte de suflul tragediilor antice: „Moartea e cumplită nu prin existenţa ei, ci prin aceea că batjocoreşte şi se bucură să urâţească trupul omului – se poartă ca duşmanul nedemn, care, după ce câştigă, pângăreşte cadavrul învinsului”.

Nunik, după ce şi-a înmormântat fratele, întorcându-se acasă de la cimitir, „a găsit în locul casei sale nişte ruine” şi, de atunci, a refuzat să mai părăsească hotarele curţii, aşteptându-şi moartea „cu răbdare, cu demnitate”, fără să se mai roage la Dumnezeu. În ciuda hotărârii ei de a încheia socotelile cu această lume, vecinii au ajutat-o să supravieţuiască, fiecare cum a putut.

În inima îndurerată a lui Mişik, căruia i-au fost ucişi soţia şi băiatul într-un bombardament, strălucea, totuşi, recunoştinţa pentru darul de a-i fi fost lăsată fiica. Bărbatul îşi exprima săptămânal gratitudinea, străbătând drumul anevoios până la hacikarul Berdului, unde se închina la crucea din piatră, „simplă şi fără înflorituri”, şi depunea ofrande pentru cei dispăruţi: cafea, fructe uscate şi bomboane. Aici îşi regăsea pacea. Puterea de a merge mai departe izvora din dragostea paternă, fiindcă „viaţa are rost atunci când ai pentru cine să trăieşti”. Deseori, Satenik îşi privea părintele şi repeta cuvintele străbunicii Nubar: „E atâta iubire în tine, tăticule, atâta iubire în inima ta frântă!”.

Oamenii au învăţat să trăiască în vecinătatea războiului şi a morţii, să-şi ţină în frâu frica. Îşi duceau traiul printre ruine şi morminte, cu sufletele torturate de suferinţă, dar cu dârzenie. În scurtele perioade de linişte, când amuţeau bubuiturile obuzelor şi ale bombelor, deveneau pregnante şopotul râului, cântecele cocoşilor, ciripitul păsărilor, şuieratul cicadelor, la amiază şi ţârâitul greierilor, la apus. Atunci, normalitatea părea o certitudine, nu o iluzie, iar Berdul părea că regăseşte ceva din poezia sa atemporală şi magică, sensibil exprimată în însemnările lui Armenuş: „...aş vrea să fie veşnic vară. Să fie acoperişurile pârjolite de soare. Să-mi curgă-n palmă la amiază şuieratul insistent al cicadelor. Să fie larmă de păsări şi apusuri târzii. Să fie cerul nopţii dens şi aproape – să te ridici pe vârfuri şi să iei în mâinile făcute căuş laptele de cerneală. Să şuiere vântul în coroanele înalte ale stejarilor, aşa cum numai el ştie. Aşa, de parc-ar respira: hşşş-şşş, hşşş-şşş...”.

Printre povestirile tragice care compun volumul Viaţa e mai dreaptă decât moartea se inserează şi una care o are ca protagonistă pe Sona, sora mai mică a autoarei. Ceţurile copilăriei din desenele ei sunt expresia estompării unor trăiri post-traumatice, manifestate prin atacuri de panică, agorafobie şi stigmatul de a nu putea avea copii, ceea ce nu s-a adeverit, totuşi. Unul dintre medicii consultaţi, după ce a pus diagnosticul de sindrom postbelic, a sfătuit-o să-şi deseneze frica, pentru a se elibera de tirania ei: „Paşoianţ Sona desenează Berdul: copii speriaţi, femei rănite, bărbaţi neputincioşi – în braţele unei ceţi tăcute şi indiferente”.

În confesiunea din postfaţa cărţii, Narine Abgarian mărturiseşte că s-a sfătuit cu sora ei, dacă să-i publice povestea. Aceasta a acceptat, conştientă că ceea ce a trăit nu era atât istoria ei personală, cât, mai ales, a „acelui război pe care am avut nenorocul să-l trăim. Şi despre care e obligatoriu să scrii...”. Autoarea şi-a asumat responsabilitatea şi curajul de a demasca răul care a devastat universul liniştit al oamenilor simpli şi nevinovaţi, victime ale unor conflicte politice dintre fostele ţări sovietice: „Să scrii despre război e ca şi cum ai distruge în tine speranţa. Ca şi cum ai privi moartea în faţă, străduindu-te să nu-ţi fereşti ochii. Căci dacă ţi-i fereşti, te trădezi pe tine însuţi”.

Fără îndoială, scriitoarea a reuşit să rămână mereu egală cu sine şi cu adevărul celor relatate, să denunţe ororile războiului şi să le exorcizeze, prin puterea mântuitoare a cuvintelor. A celebrat credinţa că „viaţa învinge mereu moartea” şi că e mai dreaptă decât ea. Acest mesaj profund umanist potenţează frumuseţea îndurerată a acestui volum remarcabil.