Noaptea de foc este o carte autobio-grafică, o scriere confesivă despre miracolul convertirii religioase trăite de Eric-Emmanuel Schmitt în deşertul Sahara, în timpul călătoriei iniţiatice pe urmele lui Charles de Foucauld. Despre călugărul cu vocaţie de explorator şi antropolog, care a studiat cultura tuaregilor, limba, legendele, obiceiurile şi poemele lor, autorul a scris un scenariu de film, temeinic documentat. Pe măsură ce s-a dedicat studiului, a descoperit în personalitatea fascinantă a acestuia „un model universal de înţelepciune”. Împreună cu prietenul său regizor, Gérard, s-a hotărât să întreprindă o expediţie de recunoaştere a teritoriului unde s-a retras personajul-martir, căruia îi era dedicată proiectata lor operă cinematografică: „Charles de Foucault, eroul căruia-i dedicasem atâtea ore de lectură, de muncă şi de reverie… Charles de Foucault. Marele marabu alb… La un secol distanţă, aveam să ajungem în locurile unde trăise acest martir care era personajul scenariului nostru”.

Eric-Emmanuel Schmitt mărturiseşte că a plecat spre Sahara într-un moment de criză identitară, când îşi punea întrebări grave, referitoare la rostul său. Avea 28 de ani şi preda filosofia la Universitatea din Savoia, dar nu era împăcat cu sine însuşi. Simţea că studiile universitare, doctoratul l-au îmbogăţit intelectual, dar i-au sărăcit filonul artistic: „Mi-am îmbunătăţit memoria, mi-am îmbogăţit cunoştinţele, mi-am dezvoltat capacitatea de analiză şi sinteză, uitând să-mi mai cultiv fantezia, verva, imaginaţia, spontaneitatea. De un an simţeam că mă sufoc”.

Experienţa celor zece zile petrecute în deşert, într-un grup eterogen de turişti, a reprezentat o provocare extraordinară pentru autor, deoarece l-a deconectat totalmente de la viaţa sa personală şi de la confortul civilizaţiei urbane: „A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiaţi, vecini, obiceiuri, dorinţe, opinii, pe tine însuţi. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităţilor infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ţi pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că ştii şi să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieşit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje şi fără ţintă”.

Spaţiul necunoscut şi primitiv, pe care nu-l puteai străbate decât pe jos sau cu ajutorul dromaderilor, a dat naştere unei intense nelinişti. Se întreba dacă va rezista acestei teribile încercări. Nici prezenţa lui Gérard, nici a celorlalţi europeni nu-i puteau tempera sentimentele de teamă şi vulnerabilitate. Doar gesturile tihnite şi ancestrale ale ghidului tuareg, chipul lui imperturbabil, cu „aură hieratică”, îl linişteau. Portretul acestuia redă imaginea unui aristocrat al acelei lumi atemporale: „Abayghur era frumos, zvelt, îmbrăcat cu tunica aceea minunată de bumbac indigo şi cu capul înfăşurat într-un turban alb. Avea trăsături conturate cu precizie şi fineţe de mâna inspirată a naturii, profil acvilin, buze bine conturate, ochi pătrunzători şi pielea de un maroniu calcinat. Cu ţinuta lui regală, stătea în mijlocul grupului, deloc stânjenit să se afle în centrul atenţiei”.

Lecţia deşertului era dură şi greu de suportat. Ea a însemnat o autodepăşire a limitelor fizice şi psihice. Un exerciţiu teribil al voinţei şi al curajului de a înfrunta pericole de tot felul, dar, mai ales, arşiţa extremă: „Cu ochii pe jumătate închişi şi lăcrimându-mi în spatele ochelarilor de soare, încercam să mă obişnuiesc cu lumina aceea prea puternică; uneori ţineam pleoapele închise douăzeci sau treizeci de metri, dar era şi mai rău, pentru că transpiraţia amestecată cu uleiul de protecţie solară îmi irita corneea. Umblam orbit prin foc”.

În expediţia la care a participat, autorul a descoperit nu doar dificultăţile, ci şi splendorile Saharei. Descrierile picturale ale peisajului nocturn evidenţiază o prospeţime a percepţiei contemplative şi o frenetică sensibilitate lirică: „Noaptea, Sahara capătă un aer de sărbătoare. În vreme ce la lumina soarelui ne impune asceza, în întuneric devine bogată, fertilă, generoasă, orientală, oferindu-ne un răsfăţ de podoabe create de cel mai excentric bijutier, coliere, broşe, tiare cu diamante, lanţuri de aur şi brăţări de scântei; o casetă de catifea roşiatică plină de stele, peste care domneşte luna de argint, ca o regină a balului, răspândindu-şi lumina atotstăpânitoare”.

Deşertul i-a dăruit multe bucurii, simple şi miraculoase în acelaşi timp. Una dintre cele mai preţioase a fost descoperirea unui izvor cu apă transparentă şi catifelată, în imensitatea pustiului. Acolo, gestul firesc de a bea apă dobândea valenţe sacre: „Ne-am cufundat mâinile în apă. Ne curgea printre degete, nepreţuită, ca pulberea de aur. Fiecare picătură era o minune. [...] Am băut şi eu, cu un fel de respect sacru, cu sentimentul că mă iniţiez într-un mister...”.

În timp ce Eric-Emmanuel se cufunda în meditaţii despre propriul trecut sau despre dimensiunea misterioasă a existenţei, despre legende şi povestiri mitologice şi religioase, Jean-Pierre, astronomul grupului, şi Thomas, geologul, se lansau în expuneri şi explicaţii ştiinţifice despre „copilăria universului” şi despre evoluţia acestuia, încântaţi că deşertul le oferă atâtea probe pentru a-şi susţine argumentele. Uneori, autorul intra în polemică cu cei doi cercetători. Spiritul său critic se simţea dator să relativizeze adevărul definitiv al teoriilor şi al conceptelor prezentate, pentru a lăsa loc insondabilului.

Certitudinile absolute ale savanţilor, dar şi cele ale credincioşilor îl iritau. Deşi era ateu, era sensibil la partea tainică a lumii. Îl impresiona gestul lui Abayghur de a se ruga discret, dimineaţa, devreme, pe covoraşul său, departe de ceilalţi, cu faţa spre răsărit. Pentru el, comportamentul tuaregului musulman însemna mai mult decât un aspect pitoresc din folclorul local.

Polemicile cu Ségolčne şi argumentele ei despre existenţa lui Dumnezeu îl stinghereau, deoarece avea suficiente prejudecăţi religioase şi nu putea mărturisi altceva decât: „Dumnezeu nu e prezent în mine decât sub forma întrebării despre el”. Femeia intuia existenţa unei sensibilităţi metafizice în personalitatea lui şi îl provoca, vorbindu-i despre chemarea divină, dar, în acel moment al vieţii lui Eric-Emmanuel Schmitt, triumfau raţiunea şi orgoliul. De aceea, cugetării pascaliene: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit deja”, i-a răspuns cu următoarea reflecţie: „Dar pe mine m-ar fi impresionat ca Dumnezeu să fie cel care-l caută pe om, ca Dumnezeu să mă urmărească... [..]Şi dacă cumva mă caută el, să mă găsească!”.

Gândul acesta s-a materializat peste câteva zile, când s-a rătăcit de grupul de excursionişti şi a petrecut noaptea singur, pe muntele Hoggar, fără sac de dormit, fără hrană şi apă. Ca să se apere de cumplitul frig nocturn, s-a îngropat în nisip ca într-un sarcofag, cu faţa spre cerul înstelat. În liniştea imensă a pustiului, la poalele muntelui Tahat, doar inima sa bătea „puternic, nesigură, în alertă”, dând glas spaimei de moarte. Atunci, a trăit o experienţă mistică, o epifanie. Întreaga sa fiinţă a devenit o flacără care s-a contopit cu „soarele arzător” de natură dumnezeiască: „Îmbrăţişare... Îmbrăţişare de foc... Flacără. Sunt flacără. Lumină tot mai puternică. De nesuportat”. O forţă necunoscută, luminoasă, „de o copleşitoare gingăşie”, a pus stăpânire pe el, l-a răpit şi i-a inspirat o stare de fericire pură, de înălţare şi levitaţie, de abandon.

De atunci, incandescentă, bucuria acelei „nopţi de foc” a dăinuit mereu în inima sa, ca o certitudine aproape imposibil de transpus în cuvinte: „La Dumnezeu eu am ajuns cu inima. Sau El a ajuns la inima mea. Acolo, în mine, s-a deschis un culoar între două lumi, a noastră şi a Lui. Acum am cheia, ştiu calea. N-o să ne mai despărţim niciodată. Ce fericire că există! Bucurie! O trăiesc cu intensitate, prin credinţa mea nou-nouţă. Ce m-a învăţat El? Totul are sens, totul este întemeiat”.

Prin credinţă, călăuzit de aceeaşi mână divină, a dobândit puterea să urce din nou muntele, a doua zi, pentru a coborî pe celălalt versant, unde era tabăra colegilor săi de expediţie. Întoarcerea sa a fost întâmpinată cu multă afecţiune de Abayghur, Gérard şi Ségolčne, femeia mărturisindu-i că s-a rugat pentru el, ceea ce l-a emoţionat până la lacrimi. Deşi ar fi vrut să-i povestească totul, nu a fost în stare. Ulterior, s-a culpabilizat pentru această neputinţă: „Cum, Dumnezeu îmi făcuse un asemenea dar şi eu nu eram în stare să vorbesc despre el? Jalnic. Câtă lipsă de recunoştinţă în tăcerea asta… De ce să fac un secret din revelaţia mea? Dumnezeu n-ar fi putut alege un martor mai nevrednic…”.

Eric-Emmanuel Schmitt a trăit o metamorfoză sufletească, o iluminare şi o înţelegere profundă a darului sacru, care i-au spulberat aroganţa de „unică fiinţă cugetătoare într-un univers lipsit de gândire”. A conştientizat adevărul că „totul are sens”, că Dumnezeu a intermediat întâlnirea sa cu Charles de Foucauld şi a făcut posibil ca destinele lor să devină atât de tainic legate. Corespondenţele erau tainice. Fiecare dintre cei doi s-a convertit la douăzeci şi opt de ani, în urma unor revelaţii mistice. Care i-au transfigurat şi i-au smerit.

În epilogul confesiunii sale ardente şi emoţionante, autorul mărturiseşte că, în acea „noapte de foc” din Sahara anului 1989, s-a născut a doua oară. O naştere spirituală, care continuă să ardă şi azi în fiinţa sa, deşi au trecut câteva decenii de atunci: „Inepuizabilă, această noapte de foc îmi modelează în continuare trupul, sufletul, viaţa, ca un alchimist desăvârşit care nu renunţă nicicând la marea operă”.