Robert Şerban în dialog cu Vasile Popovici

– Mă întrebam ce a simţit un om ca tine, care a fost pe străzile Timişoarei în timpul Revoluţiei din ‘89 şi care e unul dintre autorii Proclamaţiei de la Timişoara, când a văzut că două treimi dintre conaţionali îl creditează pe Ceauşescu. Cum explici că 66% dintre români cred, conform sondajului de opinie din vara anului curent, că Nicolae Ceauşescu a fost un preşedinte bun pentru România?

– Nemaifiind om politic şi aproape nici om public, pot spune ce cred pe şleau: mi-a fost lehamite (pun la trecut). Nu ştiu dacă sondajul e real, nu cred în sondajele noastre, făcute în bună parte pentru a manipula opinia publică, nicidecum pentru a o sonda. Însă ceva adevăr există în nostalgia după Ceauşescu. S-a văzut în scorul obţinut de aşa-zişii suveranişti şi în voturile pentru Călin Georgescu şi George Simion. Francezii au un cuvânt pentru acest gen de coborâre în mizeria adâncă: s’encanailler, a se ticăloşi. Nostalgia după Ceauşescu e o ticăloşire voluntară, când omul îşi spune: după mine, să se aleagă praful de tot şi de toate! Putem căuta rădăcinile ticăloşirii colective. Pot fi traiul la limită; percepţia că oamenii politici sunt corupţi şi dezinteresaţi de binele general; faptul că lumea de azi a prins o viteză tehnologică ameţitoare, pe care cei neşcoliţi n-o mai pot atinge. Însă nici furia şi nici frustrarea nu te pot împinge spre uriaşa minciună că a fost mai bine înainte de ’89 şi spre această sinucidere colectivă: întoarcerea înapoi, la naţionalizare, la egalitarismul în sărăcia ultimă şi închistarea între graniţe sunt forme ale sinuciderii. Tendinţa întoarcerii înapoi nu va face decât să accelereze depopularea României ca o consecinţă a sentimentului „cu ăştia nu se mai poate”, ăştia fiind rând pe rând cei ce au votat cu Iliescu, cu Vadim, cei ce au votat cu USL-ul, cu AUR, Georgescu sau, oroare, cu Şoşoacă. Suntem o societate tot mai divizată şi mai derutată. Iar în momentul acesta ne aflăm într-un punct atât de critic, în care mase întregi de oameni îşi pierd luciditatea şi simţul moral, încât avem o seamă considerabilă de concetăţeni care caută salvarea la ruşi. De aici lehamitea mea.

– Mizele politicului le ştim şi le înţelegem mai lesne, fiindcă ele schimbă, în mod evident, soarta unor comunităţi mai mari sau mai mici, a unor ţări, chiar a unor continente. Deciziile politice ne cresc sau ne scad nivelul de trai, siguranţa, le simţim pe propria piele. Dar mizele literaturii care sunt? Literatura a fost unul dintre firele roşii ale lumii noastre, în diferitele ei forme şi limbi. Ce mai înseamnă ea astăzi? Mai poate să fie desprinsă de politic? A fost vreodată cu adevărat liberă?

– După căderea comunismului şi odată cu explozia vizualului şi a informaţiei scurte şi percutante, dar fără conţinut, literatura a pierdut din influenţă. Simplul fapt că preferăm ecranizarea şi nu romanul spune destul. Însă nici puţinul care a mai rămas pentru cuvântul scris nu e de neglijat. Literatura a fost întotdeauna un cuvânt al adevărului uman rostit în forme percutante. Oricât i se restrânge aria de influenţă, aceasta din urmă rămâne totuşi. Adevărul uman, ca orice formă de adevăr, odată rostit, se propagă în valuri mai mari sau mai mici până la limitele universului locuit de oameni. Să nu uităm că epopeile homerice au circulat câteva sute de ani sub formă orală, memorate din aed în aed, iar când au circulat în forma scrisă era vorba de câteva exemplare copiate de mână. Mai încoace de noi, volumul de poezii al lui Eminescu s-a tipărit în câteva sute de exemplare la fiecare ediţie, Convorbirile literare apăreau şi ele tot în câteva sute de exemplare etc. Nu e încurajator ce se întâmplă cu literatura majoră, dar nici nu e sfârşitul lumii. Miza literaturii e mereu aceeaşi, indiferent de curente şi mode, sufletul uman.

– Apropo: mai crezi în „autonomia esteticului”?

– Cred în estetic, nu cred în autonomia lui. Scurtă a fost perioada din istoria literaturii când s-a citit poezie de dragul exclusiv de a citi poezie sau de a înţelege poezia ca reflectare a ei în oglindă.Nici inversul nu mă convinge, anume că literatura n-are de-a face cu esteticul. Cred că există un risc major la care se expun cei care vin în literatură fără să cunoască literatura, cei ce vin în cultură fără cultură. Literatura, ca pictura sau muzica, e şi ea o artă, adică o meserie, pe care trebuie să o înveţi şi să o înţelegi înainte de a o contesta. Estetic înseamnă să ţinteşti emoţia printr-o tehnică specifică. Atunci când Rimbaud a inventat noi forme de poezie înainte să împlinească vârsta de 20 de ani, el scria deja ca pe apă versuri în latină şi cunoştea ca nimeni altul ultra-complicata versificaţie franceză. Ideea că orice năzbâtie poate fi literatură e o iluzie. Iluzie gravă e şi impresia că valoarea se exprimă prin ce se face în prezent, tot restul fiind desuet, istoria literaturii fiind doar o succesiune de momente ce se anulează succesiv, cel de azi pe cel de ieri, la infinit. Deloc nu cred nici în literatura ca ideologie, cum am văzut că există tentaţia. Şi cu atât mai puţin cred în istoria literară fondată pe criterii ideologice. Cred doar în ceea ce mă emoţionează – în o mie de feluri, nicidecum în propagandă, care e cu totul şi cu totul altceva.

– Trăieşti în lumea literară din anii ’80, care, dincolo de cenzură şi de compromisurile făcute de scriitori, a contat nu doar pentru generaţia din care faci parte, ci şi pentru literatura de la noi, în întregul ei. Între timp, dintre arte, literatura a pierdut cel mai mult teren, iar scriitorul are tot mai puţin public şi o relevanţă tot mai scăzută. E un fenomen natural, ireversibil, ce ţine de paradigma generată de digital, ori e o chestiune temporară, pe care timpul o va rezolva?

– N-aş vrea să trec uşor peste anumite afirmaţii cuprinse în întrebarea ta. Cu câteva excepţii, ce au fost sancţionate, generaţia ’80 a trecut onorabil prin ultimul deceniu comunist. Puţini s-au prostituat public şi au semnat pactul cu Securitatea. Generaţiei noastre i s-au închis porţile universităţii, n-a primit paşapoarte, a publicat cu mare greutate sau deloc, nu prea a pătruns în presa culturală. Toate acestea, privite îndărăt, au fost şansele noastre. Revoluţia ne-a găsit relativ fecioare, aşa încât am putut să ne bucurăm de libertate fără să ne fie ruşine de noi foarte tare (mare lucru). E drept că spaţiul literaturii s-a restrâns ca o piele de sagri. Mă gândesc însă că asta îi va obliga pe scriitori să reînnoade legătura cu publicul, adică să găsească formula magică de a scrie literatură majoră, deopotrivă populară şi profundă. Cei mai mari ştiu să vorbească în acelaşi timp celor mulţi şi celor puţini. Criza actuală, dacă într-adevăr e una, nu poate fi decât trecătoare.

– Educaţia, în România, are o soartă la fel de tristă ca a culturii. Iar efectele se văd la tot pasul, de la portretul de grup al politicienilor care ne decid soarta, până la, iată, nostalgiile după un dictator.

– Ca om care a predat în universitate, primind ceea ce ne-a livrat învăţământul preuniversitar, aş zice că stăm rău. Asta înseamnă că, la rândul nostru, am livrat în sistemul de învăţământ profesori slabi, într-o circularitate vicioasă. Probabil că trebuie o schimbare majoră în şcoala românească. Şcolile şi liceele să treacă sub tutela primăriilor, selecţia cadrelor ar trebui să fie făcută de comitete de părinţi şi aleşi locali, care vor avea interes direct să aleagă profesori competenţi, fiind vorba de copiii fiecăruia. Definitivarea să nu fie pe viaţă, garanţie a plafonării, salariul să fie diferenţiat în funcţie de rezultate. Tot chestii din astea. Când colo ce văd: se trece la principiul egalizării sub ministrul David, notele devin secrete, nu cumva să ofensăm pe cei care nu vor sau nu pot, nu vor mai fi premii, pe acelaşi principiu. Asta s-a încercat deja şi e una din cauzele distrugerii învăţământului francez. Idioţenii moderniste şi fals umaniste. În plus, lipsa educaţiei civice ne duce direct la oroarea numită AUR, cu toate variantele ei.

– Intelectualul român a cam demisionat din postura de critic al puterii, indiferent de culoarea ei. Nu mai crede că rolul lui e să dezbată public, să intervină, să aducă argumente, să convingă, ba chiar să arate cu degetul. Cu cât mediul e mai descurajant, cu atât reacţiile sale sunt mai slabe. E fricos, e laş sau e foarte ocupat intelectualul român?

– Din cei 35 de ani care au trecut de la căderea comunismului, cu excepţia celor 17 ani cât am fost în serviciul extern al României, am tot militat civic. Ca mine, destui alţii, unii mai eficient şi mai angajat. M-aş bucura să văd că putem transmite acest interes vigilent pentru binele general. Nu numai ca angajament direct în politic ca membru de partid dispus să decidă în chestiuni locale sau centrale, ci şi din poziţia de militant civic. Ar fi o mare uşurare să văd că terenul nu se ocupă de cine se nimereşte.

– Eşti un om reactiv pe reţeaua de socializare Facebook, unde iei atitudine şi unde amendezi oameni, fapte, decizii, atunci când consideri că nu sunt în regulă. Însă din 2 septembrie 2024 până în 2 mai 2025 ai dispărut. Unii au crezut că ai reintrat în diplomaţie, postură în care tăcerea e de aur. De fapt, ai suferit un accident grav. Acum, că vocea ta a revenit, poţi vorbi despre ce s-a întâmplat?

– Da, a fost un AVC venit ca un trăsnet după un Covid. S-a întâmplat acum un an, la început de septembrie. Urmarea: o tetraplegie completă, dacă ştiţi ce e aia, dacă vă puteţi închipui. Doar ochii se mişcau în cap. Cum în astfel de situaţii nimeni nu te ajută să mori, nici familia, nici prietenii, toată lumea crezând că-ţi face bine obligându-te să supravieţuieşti împotriva voinţei tale (e depresiv, săracul, să-i dăm şi nişte antidepresive), eşti nevoit să urci muntele. Nu povestesc ce înseamnă asta pentru tine şi soţie. Acum urc muntele din nou, de jos, de la bază. Din fericire, mintea a rămas întreagă, sper, iar memoria, fără glumă, s-a mai îmbunătăţit.

– Ce şi cât a schimbat în tine experienţa prin care ai trecut? E ceva care ne poate transforma „în alt om” sau nu?

– Deocamdată, nu văd miracolul decât prin faptul că sunt din nou pe două picioare cam nesigure. Aştept încă omul nou să răsară de te miri unde. Dacă aş putea să duc câteva vechi proiecte la capăt, ar fi meritat poate să mă înham la drumul Damascului. Dar mă tem că n-am seriozitatea şi talentul lui Mircea Mihăieş, din păcate.

– Ce te-a mai interesat în acest răstimp?

– Am visat enorm, pe de-o parte. Pe de alta, m-am otrăvit gândindu-mă la ce se întâmplă cu noi, românii.

– Cât mai rămâne din ambiţiile unui intelectual ce nu doar că a văzut moartea, ci a trăit suferinţa? Ce contează, în fond, Bazil?

– Contează să nu lăsăm în urmă lucruri de care să ne fie ruşine. Asta e o chestie care-mi vine din copilăria mea rurală. Dacă, în afara problemei morale, mai facem şi altceva, înseamnă că n-a fost degeaba.