Amăgitoare plating-uri

Talentul lui Al. O. Teodoreanu e atât de recunoscut că nu ne prea mai întrebăm care-i sunt sursele. Sigur, umorul este răspunsul care ne vine prima dată în minte, dar mai este şi spiritul critic, unul cu o aderenţă specială la realitate. S-a răsfrânt, într-un mod benign, prin epigrame, asupra contemporanilor. Dar s-a abătut şi asupra treburilor cotidiene, cu precădere, asupra gastronomiei. Comentariile sale sunt spectaculoase şi când se referă la neaoşele noastre bucate de ieri.

„Epocile decadente se reflectă în literatură şi artă prin încălcare de hotare şi confuzie a genurilor. O statuie policromă, o pictură în relief, o strofă în care poetul renunţă la valoarea cuvintelor pentru a ne transmite sentimentul său prin muzica versului exclusiv, o simfonie în care compozitorul nu urmăreşte decât să ne evoce peisagii campestre în dispreţul rostului primordial al muzicii, nu fac decât să dea cercetătorului de mâine posibilitatea de a reclădi respectiva epocă, în felul în care un singur dinte de mamut i-a fost de ajuns lui Cuvier pentru a reconstitui întreg dobitocul.

Bucătăria, care e şi ea o artă, nu scapă nici ea uneori de aceste pricaznice înrâuriri, şi bucătarul, care e şi el un artist, cade ades în păcatul poeţilor, pictorilor şi celorlalţi confraţi, atunci când aşază pe al doilea plan rapiditatea, pentru că e unicamente preocupat să concureze sculptura şi arhitectura în prezentarea operei sale comestibile.

Nu poţi decât surâde, răsfoind unele tratate de bucătărie, în faţa aşa-numitelor plâts months. Ba unele îţi stârnesc şi un soi de groază când vezi din ce elemente disparate şi contradictorii se înalţă, în dauna economiei umane, o anumită arhitectură culinară. Prezentarea mâncărurilor e, desigur, un mare merit al autorului, cu o singură condiţie: gustul să primeze. Nu avem decât cuvinte de laudă când dăm, de pildă, în câte un dicţionar de specialitate, peste vreuna din ingenioasele şi savuroasele creaţii ale marelui Antonin Caręme care, pe lângă un bucătar de geniu, era şi un desenator de talent. Dar când morcovul şi cartoful sunt rău gătiţi, cui ce-i pasă că morcovul e cam ars, ca să fie mai aidoma cu turnul Eiffel pe care îl reproduce, şi cartoful crud, ca să păstreze mai bine profilul lui Scipione Africanul? Cu toţii avem să mâncăm morcovi şi cartofi, nu monumente. Şi dacă s-ar întâmpla, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, să se găsească un bucătar al cărui talent plastic să-l egaleze pe cel culinar, care e omul, cât de cât civilizat, care să nu fie cuprins de consternare la gândul că miniatura statuii ecvestre a lui Coleoni, de exemplu, e modelată în zahăr ars, în loc să fie înfăţişată posterităţii în marmură sau bronz nepieritor, e ciopârţită cu linguriţa de câţiva căpcăuni ignori, pentru a se prăpăstui în jalnica beznă a tubului digestiv?” (Al. O. Teodoreanu, Gastronomice, Ediţie îngrijită de Grigore Damirescu şi Valentin Borda, Bucureşti, Editura Pentru Turism, 1973)

Astfel de mode ne bântuie şi astăzi. Dar, trebuie să fim drepţi, un Al. O. Teodoreanu nu mai avem, care să cuprindă cu talentul şi cultura sa toate cele trebuincioase, de la moravuri la gastronomice. Un digestiv cultural e întotdeauna binevenit, iar cele produse de Păstorel au soarta vinurilor superioare, care de ce se învechesc, de-aia devin mai bune. Şi, după cum bine ştim, n-a scris în necunoştinţă de cauză, fiind el însuşi un bun bucătar, dar, mai ales, un gurmand.