Macedonski în eseuri critice

Poetul, eseistul şi criticul literar George Vulturescu îşi exercită disponibilitatea de cercetare şi de analiză investigând original şi prob structurile personalităţii şi ale operei lui Alexandru Macedonski, de care s-a apropiat empatic în timp, provocat, într-un fel, de Festivalul Internaţional „Alexandru Macedonski” de la Craiova, care a ajuns la Ediţia a VII-a, anul acesta, sub directoratul lui Ion Munteanu, participând la mai multe ediţii.

Rezultatele trudei vulturesciene s-au concretizat într-o concentrată culegere de eseuri sub titulatura semnificativă Al. Macedonski – maladiile eului poetic. În suma sa de eseuri aplicate diversificat, George Vulturescu se axează pe teme ingenios creionate, pentru a contura credibil aspectele taxonomice autentice, contestabile uneori pe nedrept, ale profilului unui mare scriitor, mare clasic şi modernist remarcabil, dar, în acelaşi timp, şi vulnerabil prin prisma caracterului său de profil impetuos, ambiţios şi orgolios, motivat şi de nerecunoaşterea valorii sale, considerat ca paria de către societatea vremii, prin atitudini incriminante, perpetuate chiar şi în timpul nostru, în mare parte.

Pentru edificarea de început a lectorului, sunt relevabile cele şapte capitole ale cărţii: „I. Măştile eului poetic macedonskian (poetul rebel-poetul de geniu-poetul damnat-măşti cu îngeri)”, „II. Nopţile şi maladiile sociale (caracterologie burgheză)”, „III. «Satanism»? sau… «spirit rebel»? (M.Eminescu şi Al. Macedonski – Imnuri la Satan)”, „IV. Vizibil şi invizibil în imnurile lui Novalis şi Nopţile lui Al. Macedonski”, „V. Câtă noapte este în … Noaptea de decemvrie?”, „VI. Thalassa. Replici – M. Eminescu (Cezara) şi Lucian Blaga (Thalatta)”, „VII. Jurnal cu teme macedonskiene”, cu şase subcapitole, de descoperit de cititor. Se observă de aici şi din textele cărţii, în principal, că George Vulturescu are la baza investigaţiei sale eseistice procedeul literar paralela, pe care o foloseşte cu abnegaţie şi bună aplicaţie analitică.

Ne oferă personal o informaţie confesivă importantă referitoare la carte, în care îşi expune concis şi ferm direcţia în care a dorit să-şi concentreze studiul eseistic, consemnată pe coperta a IV-a: „…Nu am dorit o paralelă «polemică» (între versurile lui Macedonski şi Eminescu, în cazul de faţă), sau un act negustoresc – de cântar cu «rime» ori imagini metaforice, ci o paralelă în continuitatea evoluţiei poeziei româneşti, contaminată de sugestia lui Northrop Frye («paralelele sunt sugestive şi chiar ispititoare»), în care textele se re-dezvăluie cu energii neaşteptate”.

Impunându-şi această direcţie ingenioasă şi ambiţioasă, va apela nu numai la opera celor doi titani ai poeziei româneşti de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, ci şi la atmosfera conceptuală cunoscută a acestei perioade determinante pentru naşterea şi dezvoltarea exemplară a literaturii române în parcursul ei de la romantism la modernism, consultând o bibliografie literară şi critică însemnată, pentru reliefarea cât mai persuasivă a paralelelor propuse. Accentul cade pe actantul principal, Alexandru Macedonski, pe potenţa lui estetică, aceea care l-a determinat pe impenitentul mare critic literar, G. Călinescu să conchidă, în unele dintre cuvintele cunoscute (au fost mai multe), şi mereu enunţate de macedonskieni şi nu numai, fără să-şi tocească expresivitatea şi veridicitatea: „Câte strofe din opera lui Macedonski rezistă sunt ale unui poet mare ca şi Eminescu, în punctul cel mai înalt atins”. Sau, într-o altă secvenţă, divinul critic deduce că „Macedonski e un poet de aripi mari, de patos, de atitudini…”.

În acest sens, se orientează şi paralela lui George Vulturescu, în cazul poetului, fără vreo intenţie de a-i minimaliza valoarea incontestabilă a lui Eminescu, pentru a-l favoriza pe Macedonski. Este însă relevată argumentat şi soarta nefastă destinată acestui bântuit de erori temperamentale, de spirit polemic necruţător, atribuite poetului şi teoreticianului simbolismului, care a contribuit exponenţial la modernizarea poeziei şi a limbii literare române căreia i-a pus bazele Eminescu, apreciat ca mare romantic european apărut cu întârziere, în acord cu dezvoltarea ţării româneşti a acelor vremuri.

George Vulturescu îşi argumentează concepţiile despre timpul în care îşi creează opera cei doi scriitori români, apelând la numeroşi gânditori şi creatori români şi străini. Un citat semnificativ vine să clarifice starea romantismului. Este citat un text al lui Baudelaire, reluat de Hugo Friederich, în Structura liricii moderne: „Romantismul e o binecuvântare a cerului sau a infernului, căreia îi datorăm stigmate eterne […] Poezia modernă e romantism deromantizat”. Aceste aserţiuni îi vin în ajutor lui George Vulturescu să-i contureze lui Macedonski profilul de „revoltat” împotriva romantismului, şi apoi să completeze expresivele numite măşti macedonskiene, enunţate mai sus în titulatura capitolelor, recurgând la diferite denominaţii extrase din critica operei şi mai ales din operă. Astfel, Macedonski „disipat în diferite apelative” este „poet al durerii”, „sublimul poet”, „gentil trubadur”, „cu misiune sfântă”, „poet neînţeles”, „poet revoltat”, „poet filosof”. Toate aceste măşti poetice, transfigurări particulare, sunt însoţite de exemplificări din textele sau poemele macedonskiene, strict interesante pentru lectori. Nu de mai mică importanţă sunt şi acele măşti cu îngeri aşezaţi „într-o postură de «judecători» supremi când explică rolul poeziei”.

Nici autorul, nici cronicarul nu ne situăm printre detractorii eminescieni. Dorim doar aplanarea sau chiar eliminarea injusteţelor, a oprobiului, care s-au abătut asupra insurgentului mare poet Macedonski, sprijinindu-ne pe recunoscuta axiologie a operei sale, care îl îndreptăţeşte la o reabilitare prin atenuarea unor parti-pris-uri colaterale, de ordin social sau politic. Pe lângă acea nefastă epigramă anti-eminesciană, este condamnat, printre alte rebeliuni, şi pentru satanismul evocat într-un singur poem de-al său, aşa cum reclamă contrariat George Vulturescu, invocând ajutor pentru clarificarea acestei exagerări evidente, confirmată şi de G. Călinescu, cel care nu-i dă importanţă, considerându-l doar „un stil liturgic de o mândrie inaccesibilă”. În acest sens se exprimă şi hermeneutul cel mai important al operei macedonskiene, Adrian Marino, care susţine că poetul nu e bine înţeles şi îl raportează la „aceleaşi coordonate romantice de bază”. Pentru conformitate, autorul citează din poemul incriminat, avertizându-ne: „Iată aceste trăsături, să le zicem prometeice”: „Satan dorinţă de ştiinţă; [...]// Oh!... singur rodnic peste tot, când spargi a cerurilor boltă/ Şi plumb topit în ea ţâşneşte a vieţii aprinsă revoltă…” (Imn la Satan). Adrian Marino subliniază clar liniile rembrandtiene, susţinând că „Arhanghelul de foc” „este creator, stenic, viril, torent de vitalitate, taifun de instincte dezlănţuite, zdrobitor de convenţii, liberator – prin frenezie – al forţelor naturii”. Nimic, deci, neapărat satanic, în sens condamnabil, în poemul lui Macedonski.

George Vulturescu este ofensat pe drept de această raportare diferită la satanismul eminescian, în acest caz. Şi condamnă opinia publică pentru această discriminare injustă, întrebându-se: „De ce lipseşte din toate referinţele critice raportarea la poemele în care autorul îl glorifică pe Dumnezeu? De ce nu ne raportăm şi la satanismul eminescian, premergător lui Macedonski?”.

Pentru a-şi justifica nedumerirea, George Vulturescu citează mai multe segmente poetice în care Macedonski îşi etalează credinţa în Dumnezeu, din volumul Excelsior, din Rondeluri, din cei 11 Psalmi moderni, în care poetul îşi exprimă pocăinţa şi invocă iertarea, precum în aceste versuri citate în cartea în discuţie: „Iertare! Sunt ca orice om:/ M-am îndoit de-a ta putere,/ Am râs de sfintele mistere/ Ce sunt în fiecare-atom.../ Iertare! Sunt ca orice om./ Sunt ticălosul peste care/ Dacă se lasă-o-ntristare/ De toţi se crede prigonit,/ Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…” (Iertare). Este de refuzat atributul de satanist pentru un singur poem, enunţat anterior. Mai avem citată o clarificare justă a lui Adrian Marino: „Structura sufletească macedonskiană, egocentrică, egolatră, este prin definiţie refractară misticii…”.

George Vulturescu contrapune inculpărilor, adversităţilor, opiniilor anti-macedonskiene prezentarea impecabilă, veridică, a omului şi valorii estetice incontestabile a operei lui Alexandru Macedonski în capitolul final. În Jurnal cu teme macedonskiene, analizează şi apreciază cu abilitate şi competenţă, după arta poetică macedonskiană din Excelsior, câteva dintre supratemele şi poemele de referinţă: Rondelul rozelor, poeme dedicate mamei, Noapte de ianuarie, Noapte de mai, după ce anterior îi dedicase un capitol Nopţii de decemvrie.

George Vulturescu este un veridic explorator al profunzimii spiritului macedonskian, pe care, cu rară pacienţă şi empatie motivată, îl reliefează prin cercetarea şi aprecierea neostentativă a activităţii complexe, dar nu fără erori, relevând axiologia de necontestat a operei marelui poet. Pentru a se convinge personal despre profilul controversat, dar şi glorificat motivat, lectorul trebuie să citească în întregime această nouă apariţie, Al. Macedosnski – maladiile eului poetic. Eseuri, care poate fi considerată o micromonografie originală şi reuşită dedicată lui Alexandru Macedonski, reprofilat în reala sa exprimare literară plurivalentă şi dimensiune valorică indubitabilă.