Autodictări lirice pentru mâna care scrie

Poetul ieşean Nicolae Panaite îmi trimite un gând colegial de preţuire pe cartea sa antologică de versuri, titrată simbolic Mâna scriitoare. Nicolae Panaite este poet optzecist, publicist şi editor. A fondat Editura ALFA Iaşi, a fost redactor la Convorbiri literare, redactor-şef al revistei Cronica veche, în prezent fiind director fondator şi coordonator al revistei Expres cultural. A colaborat la numeroase reviste literare din Iaşi şi din ţară. A debutat în 1981 cu volumul de poezie Norul de marmură, cenzurat, după mărturisirea proprie. Volumele publicate însumează cuprinsul antologiei de 315 pagini, în ordinea inversă a apariţiei, pe care, în această scurtă fişă de prezentare, o îndreptăm: Norul de marmură (1981), Alergarea copacului roşu (1985), Semnele şi înfăţişarea (1989), Aproape un cerc (2002), Glorie anonimă (2007), Secetă (2015), Ziua verde (2019). În final este prezent un compartiment de Poezii inedite. La incipitul fiecărui volum antologat este imprimată poza cărţii respective. Între cărţile publicate relevăm şi alte antologii: Vestirea (2004), Poemele Iaşilor (2008), Purpură şi iarnă (2012).

Ca orice volum antologic, cartea conţine, finalmente, capitolele: „Comentarii critice”, „Referinţe critice în volume” şi „Note bio-bibliografice”, repere importante pentru introducerea în specificul şi cuantumul valoric al creaţiei poetice a lui Nicolae Panaite. În rolul de garanţi, pe clapeta copertei finale semnează Vasile Spiridon, iar pe copertă, Constanţa Buzea şi Traian T. Coşovei. Susţinătorul important pentru aprecierea critică a antologiei este Al. Cistelecan, semnatar al prefeţei, „Antologia în raccoursi”, din care excerptăm un fragment unde criticul constată „un transparent efort de disciplinare tematică – şi de formulă totodată –, precum şi unul de contragere în coerenţă […]. Pierderea cea mai folositoare – şi cea mai relevantă – constă în asumarea penitenţei eufemistice şi domolirea «excesului poetizant»”, relevat de Radu G. Ţeposu. În susţinerea sa, Vasile Spiridon conchide că „eul liric îşi desprinde curând tălpile din pasta groasă a cotidianului, consemnat fidel de aspectele lui saturniene, şi ajunge să plutească dedalic printre fiinţe şi lucruri, la rândul lor scăpate de sub controlul gravitaţional, într-un joc al ciocnirilor înălţătoare”.

În acord cu referenţii critici ai antologiei, poezia lui Nicolae Panaite are ca fundament ideatic şi poetic ocilaţia, exprimată oximoronic uneori, între realitatea factuală şi irealitatea imaginaţiei sale creatoare, între „real şi himeric” (Al. Cistelecan). Sondările lui în irealitate nu sunt vane, ci scot la suprafaţă sentimente grave, bacoviene, ameninţări existenţiale angoasante, ennui, temeri de neant: „Sunt dimineţi atât de pământoase,/ atât de grele/ încât şi îmbrăcarea devine o povară/ iar răsăritul soarelui se mişcă atât de încet,/ de parcă ar fi un melc imens/ ce cară lumină;/ chiar şi fereastra a obosit,/ ajutând-o să intre în casă” (Sunt dimineţi). Temerile psihice subiacente, specifice unui spirit sensibil, morganatic, îi provoacă stări de panică: „frica mult mai mare decât mine/ s-a adăpostit toată în inimă/ care bate şi bate/ de parcă o mână tremurândă/ a pus degetul pe trăgaciul armei/ îndreptată mai de mult împotrivă-mi” (Fiara). Imaginile poetice sunt expresive, obiective, nu întotdeauna trimise în mirajul fantasmatic, precum în Inedite.

„Întâlnirile” poetice ale lui Nicolae Panaite nu sunt perpetuu încapsulate numai în imagini funeste, ci se deschid şi spre orizonturi luminoase, dătătoare de încredere în viaţa omului şi a naturii, subliniate adeseori de expresii ludice, înduioşătoare, dar şi de un oximoronic inocent: „am întâlnit ferestre şi limanuri cântând/ prin ploile de vară/ am văzut ierni cum dansau cu oamenii de zăpadă/ care-mi spuneau că frigul/ îmi va fi credincios o veşnicie” (Am întâlnit). Sau a văzut, alegoric, bineînţeles, „prin geamul/ atins de zbor/ am văzut izvorul unei fântâni/ udând gurile albe/ ale tuturor celor care/ toată noaptea au dansat/ după orchestra greierilor” (Am văzut ). Poeme întâlnite mai ales printre cele din compartimentul Inedite.

Tot aici, am citit un poem de mai largă respiraţie, în care stilul narativ prevalează, alături de descriere, conlucrând cu lirismul metaforic la crearea unei imagini complexe de trăiri senzitive, printre repere de viaţă reală, destinală: „sunt gata pentru o nouă campanie/ în care viaţa poate fi pierdută/ sau pierderea ei amânată/ la aceleaşi zaruri care se rostogolesc/ când prin ierburi dulci amare/ când prin pustiu/ când prin aşezările omeneşti/ în care câştigi sau risipeşti/ se trăieşte dar se şi moare/ […] printre degete îmi curge/ o ţărână cu izvoare/ […] mersul Eleonorei a rodit de aşteptare/ mâna ei dreaptă a devenit albă/ parcă-i un trandafir răsărit în mijlocul casei” (Prin lumea învolburată).

Poezia de dragoste apare în poeme directe, dar se infiltrează fragmentar în mai multe alte poeme, cum a fost şi cel de mai sus. Nicolae Panaite îi dedică temei poeme consistente ca şi celor pe alte teme generale: viaţa şi moartea, găsind comparaţii telurice sensibile, precum în Poem de dragoste: „Te-am aşteptat/ aşa cum străjerul aşteaptă dimineaţa,/ cum mugurul/ aşteaptă primăvara,/ cum pământul crăpat/ aşteaptă slobozirea ploii”. Sau în Pe râul verbelor gestante: „Mă-ndemni iar să muşcăm din fructe,/ s-aprind menhirele vestirii,/ să ne iubim chiar şi-n dispute,/ până vor creşte sâni luminii!”. Aici, imaginea tinde alegoric spre refracţia universului cosmic. Şi în poemul Împreună, Nicolae Panaite se apleacă spre sentimentul esenţial al existenţei umane, dragostea, cu trimitere subtilă la credinţă: „Ea venea înspre mine;/ s-a apropiat atât de mult/ încât între noi/ abia mai încăpea/ o foiţă subţire de Biblie”. Frumos exprimată alegoric intensitatea iubirii.

De la un volum la altul nu se observă o distanţare definitivă faţă de începuturi. E o constantă care îi defineşte poetului Nicolae Panaite emergerea poetică identitară spre configurarea profilului său original, situat între cele două axe, „poezia erotică şi cea ardentă” (Al. Cistelecan), între realitate şi stări imaginative, fantaste care corespund unor realităţi sublimate poetic.

Antologia lirică Mâna scriitoare, realizată şi semnată de Nicolae Panaite, este o carte complexă şi incitantă, bine structurată în variabilele ei ideale, senzitive şi estetice, demnă de a fi citită şi apreciată corespunzător.