Estetism post-douămiist

Idealismul lui Mihai Marian este contagios şi face inevitabil ca lucrurile să pară uşor de înfăptuit în mediul literar contemporan agitat. Traducător, poet echilibrat ce afirmă într-un interviu că mizează pe estetic şi, nu în cele din urmă, parcă în detrimentul poeziei sale, promotor al paginii Noise Poetry, cu care cititorii au ajuns să îl identifice, acesta vine cu un volum de versuri care, pe cât de „rece” se anunţă pe orizontală, pe atât de vulcanic, ideatic şi senzitiv, este pe verticală. Cele trei motouri din Adrian Diniş, Mariana Marin şi Ioan Es. Pop nu sunt despre „cuminţenia” poeziei sale, ci despre un avertisment onest cu privire la o tradiţie tare de la care se revendică. Creaturile poetului au propriul „principiu poetic”, propria artă care anexează discursuri întretăiate ce se constituie într-un paliativ poematic împotriva alienării, a sucombării în faţa artificializării de toate felurile, cu alte cuvinte, a dezumanizării. Volumul este, de aceea, radiografia unei crize existenţiale profunde, conduse cu precizia anatomistului deprins cu imageria ţesuturilor cangrenate. Laura Pavel aminteşte pe coperta a IV-a de viziunile „chirurgicale” ale poetului. Poezia lui Marian Mihai face în mod exemplar diagnoza fiinţei sensibile contemporane (producătoare şi receptoare de texte şi afecte). Demersul poetic se dezvăluie la două capete, pentru că este exerciţiu cumulativ, senzorial şi, deopotrivă, raţional, instrument de a sonda diferitele paliere ale realităţii interioare şi, aşa cum este în natura sa, steril în raport cu mecanicitatea structurilor sociale.

Foarte ofertant este dialogul intertextual, pentru că aici se întâlnesc cele două planuri resorbite ludic. Lucrul în sine este relevat de nişte versuri care pot trece neobservate. Ele sunt Aleph-ul poeziei lui Marian Mihai. Şi mai indică o direcţie de igienă faţă de discursul post-traumatic suprasaturat, necesitatea desprinderii nu într-o zonă de confort, nevoia reală de priză la trăirea extatică generatoare de sens: „Mă gândesc la un cuvânt nou/ care să descrie o zi de rahat cum a fost asta,/ la un cuvânt liniştitor pentru felul în care/ viaţa mea s-a oprit de mult timp/ într-un echilibru tulburător,/ atroce ca sublinierea făcută/ pe pagina 32, a exemplarului meu/ din Satao a lui Niţescu: / «L-am ascultat pe Deleuze/ într-o înregistrare cum visele oamenilor/ devorează mereu, mereu ameninţă să ne înghită.»// Mă gândesc nu la ce creează durere,/ ci la ce durerea creează (s.m.)” (Inkukuleko). Astfel de pledoarii sunt numeroase şi nu sunt făcute pentru poezie, sunt autentic intrigante prin rezonanţa pseudo-obiectivă, printr-o maieutică internă, dirijată „matematic” în straturile superioare ale conştiinţei creatoare. Din fuziunea celor două dimensiuni rezultă o instanţă spectrală, poezia însăşi, gratuită între contururile reci ale oricărui tip de expunere: „Mi-am dorit să fiu dependent,/ să am siguranţa agăţării continue,/ fizice, chimice, de ceva./ De obicei, de o fiinţă, de orice.// Fitzgerald, Kerouac, Capote, Stafford./ Ca şi ei, aş fi vrut nu de subiectivitate/ să mă ataşez, ci de schimbarea unei substanţe/ fără voinţă în organismul meu.// Să nu depind de nimeni pentru/ acest lucru. Să-mi îndrept dorinţa către/ ceva care nu are dorinţă,/ voinţa către ceva fără voinţă.// Forma mea către ceva fără formă./ Conturul meu fără ceva fără contur./ Să ştiu că pactul se face, există/ între mine şi o substanţă inanimată.// Să ştiu că lumea din afara mea există/ o moleculă capabilă să se integreze/ în metabolismul meu afectiv,/ o moleculă care m-ar putea elibera/ de zgomotul, apăsarea, dimensiunea,/ umbrele realităţii pure,/ de acele momente când mă trezesc/ dintr-un coşmar şi preţ de câteva secunde bune/ nu trăiesc cu convingerea că sunt treaz/ şi aştept ca acesta să continue.” (Metabolism afectiv).

Sunt pagini în care poetul cedează perspectiva unui biografism filtrat livresc, plasat într-o mitologie personală ce include meciurile Stelei din Cupa Campionilor, partidele din Champions League, primele filme porno rulate în epoca post-ceauşistă, figura de acum legendară a lui Zlatan Ibrahimovici, Partizan vs. Steaua Roşie Belgrad etc. şi care funcţionează ca un vehicul autoscopic, decapant al sinelui poetic ce trebuie dezvăluit în toată fragilitatea lui. În lumea literaturii nimic nu este pierdut, ea poate funcţiona ca un bun temporizator şi liant temporal, de aducere în prezent a existenţelor cu care în aparenţă nu ne-am sincronizat: „După ce ai trecut de 40 de ani nu mai poţi/ face chiar orice./ (...)// Cu excepţia literaturii./ Dacă începi să scrii după vârsta asta,/ poţi spune că eşti tânăr încă.” (Selectiv, inevitabil, invincibil).