Feminitatea, între distopie şi enigmă

Între o fantezie distopică şi o luciditate introspectivă oscilează experienţele, stările sau trăirile din noul volum semnat de Carmen Secere, Insula Apostaţilor. Fluxul cinematic, tandreţea anxioasă sau tranzitivitatea contondent-febrilă a notaţiei sunt caracteristice acestei poezii ce dezvăluie o lume în care orice reper sau apariţie capătă o textură metaforică şi o consistenţă onirică. Întregul scenariu poetic este transpus, la graniţa alegoriei cu distopia, într-o poveste stranie, tensionată şi, pe alocuri, încifrată, în care obsesiile, angoasele sau incertitudinile unei feminităţi spectaculare se consumă în spaţiul neconvenţional, cel al unei insule, unul plin de contraste şi vulnerabilităţi.

Pendulând între marginalitatea ca simbol al înstrăinării, al izolării şi o autoritate dictatorială, parcă atemporală, insula aceasta îşi dezvăluie ipostaza unui spaţiu tehnologizat, cu aspect carceral, unde „gardienii poartă mănuşi termorezistente”, „porţile infernului ard”, însă, „în camera izolată totul e transparent”, „iar sticla întunecată acoperă defectele”. Astfel, în această panoramare fantasmatică a locului în care „sub fereastră trec pe rând gardieni, lemuri şi ţestoase”, iar „timpul înseamnă lutul de pe tălpile mele”, nişte fiinţe captive în propriul anonimat dezvăluie o fragilitate corporală şi senzorială, nevralgică şi, uneori, de-o diafanitate pulsatilă: „O femeie în alb aprinde lanterna. Îmi verifică ochii. Se vede goală în ei” sau „Mi-e greu să stau în acelaşi loc. Aud iar bila rostogolindu-se. Aici sunt tunele. Tunelele nu duc nicăieri. Doar ne protejează de frig”. De altfel, dimensiunea senzorială atinge, la un moment dat, un apogeu, un punct paroxistic, o tensiune crescândă a gesturilor, a apropierilor afective, toate acestea adaptate, în mod brutal, spaţiului coşmaresc al insulei: „sunt frunza care se răsuceşte în frig”, „Altă noapte. Pământul vine spre mine. Siguranţa nu înseamnă gratii la fereastră”, „Spre stânga se topesc zăpezi, iar în locul unde am împietrit, a căzut tavanul” sau „Uite, ia toată lumina care trece prin mine, numai zideşte-mi liniştea în liniştea ta!”.

În preajma unei corporalităţi maladive, doar „gândurile ies afară”, singurele care poartă un imbold eliberator, căci „trec de porţi, se înalţă şi rămân suspendate, cu capul în jos, pe cabluri”; aceste imagini şi altele din carte prefigurează ideea de înfrângere, decădere, impas existenţial. Aerul grav-declamativ al versurilor, care conferă o notă de teatralitate confesiunii, se accentuează odată cu tendinţa de abstractizare a trăirilor, de obscurizare a formelor, a înţelesurilor, a apariţiilor. Senzaţia aceasta de instabilitate a realului şi a corpului, de inconsecvenţă sau de inconsistenţă a lumii fizice şi interioare expandează la tot pasul: ,,O duioşie amară urcă prin mine. Mă târăsc. Sunt un om bolnav de care mi-e milă. Unii chiar trebuie închişi. Ambiguitate. Discordanţă. Inadecvare. Greutatea de pe umeri mă schilodeşte. Ninge ca şi cum n-a mai nins”.

Prizonieră nu doar a cadrului concret, insular, ci şi a celui interior, adesea marcat de contradicţii senzoriale şi de arhitecturi alienante ale propriei interiorităţi, poeta resimte şi mai acut nevoia supravieţuirii prin actul confesiv, unul catalizator, al energiilor care adună momente de stabilitate emoţională, de adevăr şi echilibru. Astfel, într-un tulburător poem prin vitalitatea enigmatică a confesiunii, prin interferenţa dintre autoanaliză şi imaginaţie, poeta ne oferă un autoportret al interiorităţii, această hartă plină de reliefuri mişcătoare, de traiectorii paradoxale ale unei feminităţi fragile, nevralgice, adesea nestatornice: ,,E lună plină. Îmi ascut simţurile./ Sunt o îngrămădire de gânduri pe jumătate vii./ Cred în iluzii. Asta îmi lungeşte timpul, deşi nu mai e nimic de trăit./ În adâncul meu nu văd clar. Doar nişte sfori care atârnă în/ memoria căderilor”. Aşadar, evocarea este, în permanenţă, marcată de această apariţie constantă a fantasmelor şi a viziunilor insolite, devenite prelungiri ale unei imaginaţii de-o sensibilitate contondentă, mereu în alertă.

Multe ar mai fi de spus despre acest volum plin de tensiune şi de nerv confesiv, în care distopia se desfăşoară într-un cadru poetic de o expresivitate aparte a scriiturii şi a trăirii.