Robert Şerban în dialog cu cu Rodica Draghincescu

Sunt plătită pentru a scrie

Robert Şerban: – De ani buni trăieşti în Franţa şi, implicit, în limba franceză. Eşti între scriitorii ce au reuşit să scrie şi să publice într-o altă limbă decât cea maternă. Cum ai trecut pragul geografic? Cum a fost traversarea?

Rodica Draghincescu: – Eu nu am dat cu banul, aşa cum spunea Mircea Cărtărescu că a făcut în 1990 când, aflat pe aeroportul JFK din New York, a avut un moment de derută, fiindcă nu mai ştia dacă să se întoarcă în România sau să rămână în USA. Am ajuns să trăiesc şi să muncesc în Franţa abia în anul 2005, după ce publicasem în această ţară trei cărţi. Între 2000 şi 2005, am beneficiat de două rezidenţe de autor în Germania, ba chiar am şi lucrat ca profesor de limba franceză (clasa a XII-a) într-un liceu pilot din Stuttgart.

Relaţia mea cu limba franceză a fost mai mult decât eliberatoare. Încă din şcoala generală, la materia limbă străină principală, am ales, ca opţiune de studiu, franceza. Am investit în această limbă capitalul emoţional de care am fost capabilă atunci, fără să mă gândesc vreodată la câştig, la valoarea şi preţul unei limbi, la alte beneficii principale sau colaterale. Mi-a plăcut să învăţ. Am studiat cu pasiune limbile străine. Aşa cum ziceam, am optat pentru franceză şi am hotărât să o vorbesc şi să o aplic diferit. Asimilând cuvinte, fraze, observând gramatica acestei limbi latine, am pătruns câte puţin în muzica, misterele şi simetriile unui alt cod lingvistic, am descoperit sufletul şi mentalitatea altui popor. Învăţarea limbilor străine m-a ajutat să exersez o gândire nouă, o percepţie distinctă asupra unor mari autori. În perioada studenţiei, traducerea poeţilor francezi contemporani a fost şi ea o etapă importantă. Această ucenicie în atelierele de traducere de la catedra de litere a Universităţii din Timişoara m-a familiarizat cu conceptele de limbă sursă şi limbă ţintă.

– Teoria şi practica traducerii au istoria lor.

– Într-un fel sau altul, limitele de comunicare din lumea în care am trăit au fost şi sunt condiţionate de câte limbi străine mânuiesc.

– Limbile străine au fost şi sunt verigi ale comunicării transculturale.

– Exact! Desigur că discuţiile despre teoria şi practica traducerii nu ţin doar de epoca modernă, ele provin din antichitate. Grecii antici au dezbătut, la vremea lor, diferenţa dintre metafrază, un fel de traducere literală, şi parafrază. Departe de a fi doar un mecanism lingvistic, o încercare de trecere dintr-o limbă într-alta a unui text, traducerea rezervă pe scară filogenetică surprize şi implică totodată psihofilozofia gândirii şi a limbajului. Filtru lingvistic, traducerea este concepută ca filtru semantic, sită pentru cuvinte şi trăiri. Menită a recompune o realitate intra-mentală, un conţinut sufletesc cu potenţial de deschidere şi disponibilitate, traducerea stă la baza misiunii limbilor, la baza contractului social al limbajului.

– Unde şi cu cine ai învăţat să faci traduceri literare?

– Cu doamnele profesoare Maria Ţenchea şi Aurelia Turcu, de la UVT, catedra de limbi romanice, în anii ‘80, am învăţat să desluşesc şi să mânuiesc abil dicţionare româno-franceze. Am apreciat şi am frecventat cursurile de traducere/ traductologie cu domniile lor. Am mai spus şi mai spun: m-am îndrăgostit de mai toate dicţionarele de limbi străine cu care am lucrat. Le consider şi azi cărţile mele preferate. Ele nu sunt doar o operă lexicografică organizată în ordine alfabetică, având explicaţii pe diferite domenii şi componente şi zone de funcţionalitate, ci şi poveşti şi istorii fabuloase despre existenţă, identitate şi evoluţie.

– Ştiu că ai tradus poeţi. Care au fost primii paşi în traducerea poetică?

– Din anii de studenţie am început să fiu traducătoare de lirică francofonă, ba, tot pe atunci, m-am trezit autoare francofonă. Traducerea artistică aproximează, interpretează, (con)duce o creaţie individuală într-o altă limbă, într-un alt context temporal şi social. Chinuindu-mă cu autotraduceri poetice, am descoperit că nu există traducere-oglindă, că nu se poate obţine o traducere-fotografie. Traducătorul este un soi de poştaş, mesager în dualitate estetică, conflictuală cu autorul, obligat să explice, să abordeze şi să reechilibreze, psiholingvistic, imaginaţia şi sensibilitatea autorului. Să numim traducerea, pe scurt, voyage de nuanţare de la o limbă la alta. În cazul începuturilor mele de autotraducătoare (română-franceză), totul s-a redus la o aproximare a limbii, a stilului, dar şi a respiraţiei poetice. Noua limbă în care mi-am aşezat poeziile şi-a revelat, de la primul contact, o altă structură a limbajului, un vocabular diferit, o altă sintaxă, diferenţe morfologice, fonetice şi morfonologice. Traducerile şi autotraducerile formatoare mi-au permis să abordez, separat, pe urmă comparativ şi asociativ, estetica simţirii şi a gândirii celuilalt în chiar misiunea subtilă a drumului sociotraductiv.

– Zice-se că e imposibil să traduci poezie.

– Să precizăm sceptic, apodictic:e imposibil să traduci poeţii. Şi, totuşi, se traduce poezie. Există, de secole, un conflict de păreri pro şi contra. Există poziţii de apărare şi poziţii de acuzare, situaţii antagoniste şi polemici fără sfârşit. Cert este că traducătorul de poezie ar trebui să fie talentat, deştept, stilist cu har, să aibă ureche muzicală, vedere filozofică, să fie fidel şi îndrăgostit de munca lui.

– Cât e de dificil să armonizezi, în traducere, suflul autorului, să recompui muzica şi ritmul celor două limbi?

– În actul traducerii, între dicţionare şi texte-mamă, am simţit cât de greu este să repari, să echilibrezi diferenţele gramaticale dintre limbile cu „ordinea fixă a cuvântului” (engleză, franceză, germană) şi limbile cu „ordinea liberă a cuvântului” (o astfel de limbă este şi rusa pe care eu o învăţam în copilărie, având, în acele vremuri frumoase, o vecină cofetăreasă, rusoaică din Moscova, doamna Sanda, căsătorită cu tâmplarul vecin, nenea Iosif, care îşi făcuse renume în a cofetări pe la nunţi şi botezuri).

Astfel am procedat ulterior cu limbile şi cu popoarele pe care le-am întâlnit în Occident. Adesea am întâmpinat undeva, cândva, o cofetăreasă lingvistă. Şi uite aşa, ceva mai târziu, cărţile mele scrise în franceză au intrat în contact cu edituri, universităţi, festivaluri de literatură, actori, plasticieni şi muzicieni internaţionali. Colaborările culturale mi-au facilitat accesul la noi scene literare. Mi s-au descuiat drumuri şi porţi. Natural, fără propte, fără recomandări şi susţineri. Ele, cărţile, el, scrisul, ele, cuvintele, m-au ţinut în lumină.

– Ce s-a întâmplat cu tine şi literatura ta în limbile occidentale?

– Concepută drept un fenomen social, în virtutea esenţeişifuncţiei sale, limba unui popor este un fenomen natural şi cultural. Orice limbă are gândurile ei, muzica ei, suflul ei poetic. Adevărata muzică alimbiinu este sunetul, ci gândul. În situaţia mea, precum şi în cazul altor poeţi români deveniţi francofoni, româna şi franceza au convieţuit cel puţin în gânduri, fiindcă în sunete, ritm şi suflu, la nivelul normelor emoţionale, s-au contrazis nu de puţine ori.

Fiecare din aceste două limbi are codul ei etic, apartenenţa ei estetică. Plecând din România, vrând-nevrând, am lăsat în urmă specificitatea stilistică a poeziei româneşti. Brusc, prin anii 2000, în Germania, învăţând germana cu ajutorul francezei, am încetat să scriu în română. Am avut un blocaj. Din ce cauză? Fiindcă asimilam germana, vorbind în franceză. Hilar. Am suferit de francezoidă (un fel de tiroidă lingvistică).

– Ai părăsit Germania în 2005, ai plecat în Franţa. Ai spus într-un alt interviu că ţi-a plăcut şi Germania, însă nu ai rămas deoarece nu puteai scrie direct în germană.

– Da, mi-am însuşit germana în Germania, gândind-o în franceză, deşi aceste limbi nu au nimic în comun, cu excepţia competiţiilor politice pentru redefinirea echilibrului geopolitic. Bref, cum zice francezul, nu mă simţeam în largul meu în germană, muza mea nu vorbea bine limba lui Goethe. Muza mea din anii 2000 trăia în Germania, însă vorbea franceza. Doar franceza.

– Vorbeşte-mi despre poezie, traduceri şi franceză, cu tine în rol de autor şi traducător.

- Aşadar, remarcând ca traducerea este „o artă a pierderilor”, cum spunea Nabokov, am renunţat illico presto la autotraducerea în franceză şi, dintr-o nevoie anume, am scris primele poeme în franceză. Ceea ce a ieşit mai apoi a fost nou, filozofic şi plăcut, cantabil chiar. Scrisul meu din franceza mea s-a dovedit a fi mai puţin abrupt, mai puţin tranşant, mai puţin dureros ca în română. Dacă primele poeme în franceză au fost scrise în România, următoarele au fost scrise în rezidenţele mele de autor din Germania. Am încercat atunci senzaţia că urma un pre-destin ineluctabil, fiindcă, iată, aşa cum ai subliniat, după cinci ani de burse, studii şi muncă în Germania, m-am mutat, cu studii şi funcţii profesionale, în Franţa, fără să îmi fi propus vreodată să rămân în afara ţării mele, undeva, definitiv.

- Literatura mea scrisă în Occident s-a reinventat, a pierdut din tensiunea lirică, din chinul social, din fragilitatea existenţei, din atitudini, discursuri şi registre neantice. Suplă, meditativă, rienistă şi apodictică, literatura mea în franceză a fost tradusă şi publicată imediat de editori străini, fără ca eu, autoare din Estul Europei, să le aduc vreun fond financiar, fără să mă autofinanţez, fără să cer subvenţii de editare de la ICR, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă şi azi cu mulţi scriitori români, editaţi şi promovaţi în afara graniţelor noastre. Nu am provocat furtuni promoţionale, nu am dat buzna nici măcar pe uşa din spate a comisiilor care dictau cine, ce, cum şi când. De când mă ştiu am fost şi sunt solitară, fără nevoia de a face paradă de competenţe şi de CV-uri ŕ tomber par terre. Nu m-a preocupat marketingul editorial. Ca orice poet demn, am crescut scriind şi publicând pentru editurile mijlocii şi angajate. De altfel, de zeci şi zeci de ani editurile occidentale mari nu mai editează poeţi în viaţă. Şi ştim şi de ce. Cărţile de literatură nu mai sunt vandabile. Lumea contemporană respinge cultura scrisă. Lumea consumistă se autoconsumă în permanent conflict cu sine. O lume in-evoluantă, autodistructivă. Lume care poartă şi suportă războaie militare şi financiare. Lume-victimă a datoriilor şi a obligaţiilor, a impozitelor şi a imposturilor geo-politice. Consumerismul ei are acum la bază ideea conform căreia bunăstarea şi fericirea unei persoane depind de obţinerea de bunuri materiale, şi nu spirituale.

– Ai câştigat un echilibru social şi profesional în Franţa?

– Poezia şi proza au clădit pentru mine, ca autoare bilingvă, un echilibru social şi profesional. De ce nu şi financiar?! În România, ca scriitoare, nu aş fi putut avea liniştea, determinarea şi siguranţa că mă pot descurca oriunde. Joburile mele franco-luxemburghezo-germane au avut ca sursă scrisul în limba franceză şi practicarea colaterală a mai multor limbi străine. La care s-a adăugat străvechea mea pasiune pentru educaţia tinerilor prin multidisciplinaritate. Literatura mea în franceză mi-a creat, pe terenul educativ din Franţa, Luxemburg şi Germania, conexiuni transfrontaliere prin programele de dezvoltare culturală a Marii Regiuni/ La Grande Région. Sunt şi acum, din 2006, expert cultural pentru Marea Regiune. Ador ce fac, am o profesiune pluridisciplinară, duc în spate o grămadă de sarcini, obiective care cer implicare, participare activă, şase zile din şapte.

Graţie francofoniei, am fost timp de şapte ani directoarea artistică a Festivalului internaţional de poezie Terra Nova din Metz. Funcţia mi-a fost propusă de Direcţia Regională a Afacerilor culturale din Le Grand Est, instituţie aparţinând Ministerului Culturii din Franţa. Din 2006, organizez Festivalul de teatru pentru tineret Les Jeunes Moličre, secţia comedie, pe scenele de la Congres Center, Cinema Gaumont şi Maurice Chevalier.

În 2008, am primit cetăţenia franceză pentru merit cultural. Din 2019, mă ocup şi de proiecte culturale franco-germane pentru tineret la OFAJ, Paris-Berlin, instituţii ce ţin de ministerele culturii din Franţa şi Germania.

– Ce crezi că a pierdut scrisul tău prin faptul că nu mai foloseşti româna? Îmi mărturiseai, într-un dialog pe care l-am avut în urmă cu şase ani, că sunetele limbii franceze ţi-au „domesticit şi temperat cinismul şi cruzimea enunţurilor din limba maternă”. S-a mai întâmplat ceva nou între timp?

– În franceză scriu diferit. Există o altă interacţiune între contextul socio-cultural din prezent şi profilul de adâncime al trăirilor actuale. Limba, locul, viaţa cu lumea şi în lume îmi influenţează şi filtrează sursa de inspiraţie. Când mi-am regăsit nevoia de a scrie iar în română, aşa cum s-a întâmplat, recent, după o muţenie poetică de circa 18 ani, am observat că nu m-am rătăcit, că nu mi-am pierdut statutul. Cum nu am mai scris în română atâta amar de vreme, stilul meu literar românesc s-a conservat şi a aşteptat să fie resuscitat. Am revenit la el cu volumul Fraht, apărut la editura Max Blecher în 2018, şi cu Copilul cu piele de iarnă, ieşit la editura Tracus Arte în 2020 şi, sincer, mi s-a făcut frică.

– Frică?

– Da. Limba maternă ne leagănă şi ne creşte în ţara ei. Ţara mamă ne ceartă şi ne educă în limba ei. Atunci când plecăm şi vieţuim în altă limbă, ne mutăm, cu gândirea şi vorbirea ei creative, în altă parte a creierului, alegând o altă identitate. Limba maternă influenţează şi afectează structura creierului. Odată mutaţi într-o altă ţară,ne confruntăm cu noi aspecte ale personalităţii noastre. Ca scriitori, începem să auzim şi să simţim în noi o voce nouă, o inspiraţie necunoscută. După mai bine de 20 de ani de Occident, nu mai gândesc la fel, nu mă mai exprim la fel. Revenind la creaţia în limba română, m-a luat frica de noile generaţii de vorbitori de română, de foştii colegi de breaslă. Plecând de atâta vreme de lângă ai tăi, dispari din casa lor, din inima lor, din memoria afectivă. Da, după 20 de ani de străinătate, îmi este frică de ai noştri, de limba de acasă, de caracterul temperamental şi profilul psihologic românesc.

– După Fraht, care a însemnat revenirea ta ca poetă de limbă română, ai publicat, în 2020, Copilul cu piele de iarnă. Cum au fost receptate cele două cărţi? S-a simţit că nu mai eşti prezentă în lumea literară de la noi, în care prieteniile şi alianţele contează, în care ochii care nu se văd se uită?

– Ca şi mine, cărţile mele produc frică. De aceea, la rându-mi, îmi este frică de cei care au frică de nou, de curaj, de vătămare prin vorbe. Pentru cărţile astea din ultimii ani am avut feed-back-uri frumoase şi niscaiva răutăţi româneşti aşteptate. Pentru primele, mulţumesc. Interviuri la Radio România Cultural, cronici, tinere condeie care s-au încumetat să mă înţeleagă.

– Ce scrii mai uşor în franceză, proză sau poezie? De ce?

– Proză. Am antrenament. Scriu la comandă teatru tematic pentru instituţii de învăţământ, asociaţii culturale, mediateci, festivaluri de teatru pentru tineret. Sunt plătită pentru a scrie. Lucrez pe comedie, pe genul dramatic cu deznodământ vesel. Satisfacţiile sunt minunate.

– E suficient traiul de zi cu zi, propria viaţă, ca să-ţi hrăneşti literatura, sau există şi alte piste pentru propriile cărţi?

– Eu trăiesc şi mă hrănesc prin scris, din scris în scris, scriind. În Occident, scrisul m-a ţinut pe cai.

– O parte din poezia contemporană se obiectivează, scoate eul din centrul scrisului, ba chiar face abstracţie de el. E, dacă nu neutră, sigur nu autoreferenţială. Ţie cum ţi se arată poezia de azi? Dar propria poezie? Te întreb fiindcă una dintre cărţile tale se cheamă chiar EU-genia.

– Literatura este, în mare parte, autoreferenţială. Ascuns autoreferenţială sau voit referenţială. De nu ar fi aşa, nu ar fi vie! Nu cred în eul abstract. Când am dat titlul EU-genia, am creat capcane destinate celor care nu ştiu cine sunt, de ce scriu şi pentru cine nu scriu. În primul rând, titlul cu pricina trimite la biologia eredităţii în ameliorarea genetică a individului-poet. În al doilea rând, ca biscuiţoasă şi prăjituroasă, în alegerea titlului am făcut aluzie şi la faimoasa Eugenie, aliment socialist-comunist atât de gustos pentru anii aceia amari. Eugenia? Da, o regăsim şi astăzi pe etajerele de la supermarketuri, ca biscuit cremos-souvenir! În acest ghem de sensuri şi eresuri, prejudecăţi şi judecăţi logico-gramaticale, care simbolizează apartenenţa la o epocă şi la o mentalitate, EU-genia, cartea, ia atitudine cât poate şi cum poate faţă de cei care cred că geniul, cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, dibuit printr-o activitate creatoare, nu are feminin! Nu este frustrare ce spun, mai degrabă este minimalizare, inegalitate, manipulare. În EU-genia stă, ca mit pesimist, metaforic, şi celebra Eugenie Grandet, personajul balzacian.

– Rodica, ieşim din literatură şi intrăm în politică. Extrema dreaptă a câştigat tot mai mulţi adepţi în ţara democraţiei europene, în care locuieşti. Simţi vreo presiune, simţi schimbări în comportamentul public ori în cel instituţional?

– Extrema dreaptă este peste tot. În România, mai rău decât în Franţa, probabil. Pentru mine, extrema dreaptă nu va câştiga în Franţa. Ce simt când zic asta? Zero presiune, căci zero credinţă şi tendinţă politică din partea mea! Personal, nu cred în politicieni, în politică, nu mă mai interesează demagogia şi egolatria politrucilor. Frecventez doar instituţii culturale, instituţii de învăţământ, educ, nu fac instrucţie politică, iar Franţa din Marele Est nu mi-a arătat vreo repulsie rasistă. Sau nu mi s-a întâmplat mie? Extrema dreaptă în Franţa are ambiţii exacerbate. Dar Franţa e colorată, nu unicoloră sau monolingvă. În ultimii ani, e adevărat, predomină spaima de fluxul exilaţilor, de refugiaţii politici, discursurile xenofobe şi expulsioniste. Conform sondajelor de ultimă oră, cei mai mulţi refugiaţi vin din Europa. Politica migraţionistă are legile şi impactul ei represiv.

– Te vei reîntoarce în România, sau Franţa va fi ţara în care vei rămâne definitiv?

– Tot ce fac peste zi sau în vis are ca obiectiv REÎNTOARCEREA. Pentru mine? Nu! Pentru cine? Pentru mama mea, bolnavă şi în vârstă. Şi pentru cine are nevoie de mine. Pentru locul în care se doarme non-stop şi fără grijă.