Robert Şerban în dialog cu Răzvan Petrescu

Robert Şerban: — Cunosc oameni care au urmat două facultăţi, care au două doctorate, dar tu eşti sigurul despre care am aflat că a făcut două şcoli, în paralel: Şcoala generală nr. 86 şi Şcoala de Arte Plastice nr. 2. Cum de s-a putut aşa ceva şi de ce a fost nevoie de acest duet?

Răzvan Petrescu: — Era cel mai uşor lucru cu putinţă, trebuia doar să aduci o mapă cu câteva desene sau acuarele de-ale tale, vreo şase, şapte, şi dacă îi plăceau profesorului examinator te admitea la cursuri. M-am dus începând cu clasa a cincea – nu acceptau copii mai mici –, mergeam la şcoala obişnuită dimineaţa, la Arte Plastice de la cinci după-amiaza. Am avut două motive, primul, faptul că îmi plăcea să desenez şi al doilea, mai important, iubeam modelajul, pe care m-am şi axat la şcoala pentru copii cu înclinaţii artistice şi autism (arta este simptomul-diagnostic al acestei maladii). În clasă exista o ladă mare plină cu lut, ne luam fiecare cantitatea dorită pentru Opera pe care urma s-o facem, de multe ori rămâneam la locurile noastre şi când suna de pauză.

Am avut nevoie acută de acest „duet”, cum spui, fiindcă şcoala generală mă stresa şi prin urmare o uram, iar pe de altă parte, bucuria modelajului o descoperisem deja, mai am şi acum câteva figurine din plastilină, un cowboy, un pirat furios, capul lui Kirk Douglas (pe care l-am făcut imediat după ce-am văzut Spartacus – seamănă mai mult cu Spartacus decât cu Kirk Douglas) şi o corabie la care am lucrat multe zile, are vreo 30 de centimetri lungime, 10 cm lăţime şi 20 înălţime), nu i-am neglijat nici un detaliu, atunci a apărut ceva ce urma să-mi definească stilul sau gândirea în literatură, sigur că habar n-aveam: am lucrat în cală dormitoarele marinarilor, am pus şi câţiva dintre ei, rezervele de hrană, rastelul etc., cu o minuţiozitate demnă de ce a urmat: închiderea ermetică şi definitivă a calei cu un capac tot din plastilină, lipit perfect, astfel încât nimeni nu ar fi putut vedea vreodată ce este înăuntru, nici măcar eu, fără ca nava să nu fie distrusă. Îmi era suficient că ştiam ce exista acolo. Mult mai târziu am realizat că pentru mine nu conta dacă unii cititori nu ştiau ce anume ascundea un cuvânt sau altul, o frază sau alta, sau cât de mult m-am chinuit când le scrisesem încercând tot felul de variante. Deşi, pe de altă parte, mi-aş dori ca toţi cititorii să descopere ce se află sub text.

În fine, eram mult mai bun la modelaj decât la desen, pentru că puteam vedea în trei dimensiuni ceea ce lucram, lipsa de adâncime a colii de hârtie nu-mi dădea aceeaşi satisfacţie, mă aplatiza, de unde întrebarea câte dimensiuni are literatura, că par mai multe.

— Două piese de teatru ale tale, Farsa (1994) şi Primăvara la bufet (1995), au primit Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului (1994), respectiv, Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor & Marele premiu „Camil Petrescu” la prima ediţie a Concursului Naţional de dramaturgie. Ai mai scris teatru sau te-a inhibat succesul pe care l-ai avut? Sălile de teatru sunt pline, nu ca librăriile…

— Piesele au fost (des)compuse din două povestiri şi le-am scris datorită unui pariu: un bun prieten, Doru Mareş, m-a provocat spunându-mi că nu pot scrie teatru. Primăvara la bufet s-a şi pus în scenă la Bulandra, cu un public redus şi un succes şi mai redus. Poate şi asta m-a făcut să renunţ, dar motivul sigur a fost că mi s-a părut prea uşor să scriu aşa ceva, numai dialoguri şi nimic între, nicio voce auctorială sau măcar a vecinei turbate, niciun dinam psihologic care să aprindă luminile în text.

— Cum de n-ai găsit niciun regizor care să facă un film după o proză sau după prozele tale? Crezi că regizorii noştri nu citesc decât romane? Care dintre textele pe care le-ai scris ar fi cel mai potrivit/ simplu de transformat în blockbuster?

— Presupun că pentru a găsi un asemenea regizor trebuie să-l cauţi, ceea ce n-am făcut niciodată, mi s-a părut pierdere de vreme chiar dacă, recunosc, mi-ar plăcea să văd un film după vreuna din povestirile mele, cu Glenda Jackson şi Marlon Brando tineri, el cu capul ras ca-n Apocalypse Now, ea zâmbind cu dispreţ. După primele două cărţi, mi s-a spus nu o dată că scriu cinematografic, un compliment grozav. Însă odată cu al treilea volum, succesiunea cuvintelor a contat mai mult, stilul a contat mai mult, şi este imposibil să-l treci în film, poate doar cu o voce din off care ar turui încontinuu pe toată durata dramei. De mare însemnătate: vocea să fie piţigăiată.

În privinţa succesului, mărturisesc, cea mai bună parte a vieţii mele de scriitor a fost la început, când nu-mi păsa dacă am un public mare sau mic. Şi am rămas cu publicul mic tocmai acum, când îmi pasă de ăla mare.

— Ce înseamnă „o povestire valabilă”? Cum sună, adică, termenii de valabilitate ai unei povestiri?

— Mai întâi, banala afirmaţie: să treacă proba timpului. Volumul Nouă povestiri al lui J.D. Salinger a fost scris în 1953, nici nu mă născusem, şi este la fel de sclipitor ca atunci. Serile în hambarul de la Dikanka şi Mivgorod, Gogol, au fost scrise în 1831-1832, respectiv în 1835. Toate sunt excepţionale, iar Nasul şi Mantaua rezistă ca nişte piramide. În curând împlinesc două sute de ani şi sunt la fel de moderne ca la vremea apariţiei, când erau ultra hipermoderne, cu mult înaintea oricărui text publicat pe-atunci.

Iar pentru proba timpului, aş aplica standardul lui Truman Capote (alt imens autor şi de proză scurtă): „să citeşti o povestire, să închizi ochii şi să ţi-o imaginezi altfel. Dacă nu poţi şi închipuirea îţi amuţeşte, înseamnă că povestirea este perfectă ca o portocală”. Şi pentru a ajunge un asemenea fruct, trebuie să ţii cont de tot, inclusiv de semnele de punctuaţie. De ritmul frazei, de eufonie, de culoare, de înlăturarea repetiţiilor (dacă nu cumva au un anumit înţeles), de fiecare cuvânt, fiecare propoziţie, fiecare paragraf.

Să începi în aşa fel încât să atragi uşor cititorul, să-l ţii apoi în tensiune, şi să-l termini cu o frază de impact care să-i rămână în minte. Poţi isprăvi povestirea şi un pic mai lent, dar neapărat ambiguu, ca lumea să-şi creeze versiuni. Poţi face multe, dar ce nu trebuie să faci este să scrii fie şi doar două-trei fraze balast, să încâlceşti lucrurile cu grămăjoare de descrieri de natură sau mobilier sau îmbrăcăminte etc., să pui prea multe personaje inutile într-un text de zece pagini, lipsa de sens le va înrăi şi-ţi vor sfărâma textul. E bine să ai umor, iar povestirea, mister. Dacă nu ai umor, nu forţa, lasă totul aşa cum este, solemn şi plictisitor. Regulile de circulaţie într-o povestire trebuie să fie cât mai naturale, chiar dacă ea este supranaturală.

— Care sunt romancierii tăi preferaţi şi de ce ei?

— Faulkner. Pentru uluitorul ţinut pe care nu doar l-a creat, ci l-a făcut credibil şi veşnic. Nu mai spun ce umor are. Şi câtă poezie în Absalom, Absalom!. José Saramago. La care frumuseţea scriiturii, ironia caldă, ce va deveni rece şi ascuţită cu timpul, se combină în cel mai fericit mod cu putinţă cu temele şi subtemele ce curg irizând continuu. António Lobo Antunes. Ultimul dintre marii stilişti. Îmi plac câteva romane de-ale lui, cel mai mult, Manualul inchizitorilor, l-am citit de trei ori, e fabulos. Iuri Mamleev. Sectanţii este coşmarul întregii lumi, cum să nu-l îndrăgeşti? Mihail Şîşkin. Fie şi numai pentru Scrisorar, cea mai impresionantă poveste de dragoste pe care am citit-o vreodată. Ar fi şi alţii, de pildă Don DeLillo şi Roberto Bolańo, cât pe ce să-l uit pe Flaubert. White Noise, 2666 şi Bouvard et Pécuchet sunt capodopere.

— Ai descoperit ceva contemporani remarcabili, loco ori străini, în ultimul cincinal?

— Trebuie să mai scădem câţiva ani ca să includ scriitori extraordinari: Aleksandar Hemon (Iubire şi obstacole, apărută la noi în 2017), Lydia Davis (Un impuls bizar, tot 2017), Samantha Sweblin (Păsări în gură, 2019), Guzel Iahina (Zuleia deschide ochii, 2018), George Saunders (Zece decembrie, 2017) – i-am citit toate cărţile publicate la noi, scrie deseori despre situaţii-limită, sau tragice, sau pline de cruzime, într-un ritm alert, fluent şi cu un umor dement.

Cred că am scăpat vreo doi-trei autori pe jos şi nu mă mai aplec să-i caut, sunt demn.

— Ce fel de relaţie ai cu poezia? Cât şi ce te interesează la o carte de poezie?

— Demult, poezia mă inspira, îmi crea o dispoziţie excelentă pentru scris, era fundalul sonor ori pictural perfect. Eu nefiind în stare să compun aşa ceva, după ce citeam o carte bună de versuri intram în starea – înţesată de metafore – necesară pentru a scrie proză. Şi nu una poetică. Cred că din răzbunare.

— Băiatul tău, Andrei, scria proză şi o făcea cu talent. Care au fost/ sunt argumentele tale pentru a-l determina să nu abandoneze scrisul de literatură?

— Nu l-am împins şi nu i-am dat niciun motiv ca să scrie, nici nu ştiu cum a început s-o facă, după cum nu i-am adus niciun argument ca să abandoneze literatura, presupun că argumentul am fost eu însumi, avatarurile prin care am trecut şi pe care sigur că el, ca orice băiat deştept şi sensibil, le-a receptat din plin şi, probabil, l-au condus la ideea că nu are rost să scrii. (Nu are rost să faci absolut nimic, dar asta este o altă discuţie, una lirică.) O fi văzut şi succesul unor scriitori slabi (a continuat totuşi să citească cărţi mari şi, pentru contrapunct, fragmente din cărţi complet lipsite de relevanţă), plus modul sarcastic în care devin tot mai scund. Aşa că s-a lăsat, bănuiesc că-i este groază să devină scund. În plus, e tânăr, vrea să se bucure de viaţă, aşa cum a văzut că eu nu o fac. Sigur că-mi pare extrem de rău, însă nu-l pot sili să se-ntoarcă la literatură şi cu toate că-i mare păcat, n-am încotro, am treabă, caut întruna pernele inspiraţiei umplute cu puf.

— „Nu există libertate absolută” , afirmai, referindu-te la literatură, în urmă cu vreo două decenii, într-un interviu luat de Elena Vlădăreanu. Nu-ţi ascund că mi-a căzut faţa, nu doar fiindcă am trăit cu iluzia că (măcar) literatura e teritoriul libertăţii depline, ci că un scriitor atât de dezinhibat şi dezinvolt ca tine spune asta.

— În primul rând, cum să fii liber din moment ce depinzi în scris de toate cărţile care ţi-au plăcut, şi eşti influenţat, chiar dacă nu vrei, chiar dacă nici nu-ţi dai seama, de atâţia autori? E prima constrângere, subconştientă, a doua fiind una de plumb, şi anume ai vrea să scrii precum X, care-i idolul tău, şi evident că nu-ţi reuşeşte, aşadar şi insuccesul din acest plan face parte din lumea îngrădirilor.

În al doilea rând: există întâmplări, situaţii, unele de uriaşă anvergură, care nu depind de tine în niciun fel, dar te pot împiedica să scrii, mie mi s-a întâmplat când a început războiul din Ucraina, m-am gândit cum să mă mai joc cu vocabulele (chiar dacă-i o joacă traumatică, trecem) când mor atâţia oameni la o aruncătură de obuz de Bucureşti, mi s-a părut ceva de o frivolitate devastatoare.

În al treilea rând: nu eşti liber să scrii despre moartea sau boala unor fiinţe apropiate, că se-ntâmplă. Am povestit în Cuvântul de fier despre o veche proză scurtă de-a mea remarcabil de proastă unde îmi murea motanul, şi la scurt timp a murit la cutremurul din ’77, stăteam la curte şi a căzut peste el calcanul casei de-alături. Am vândut casa şi m-am mutat la bloc fiindcă-mi place să bat în ţeavă. În alt text, am scris că moare tata, care era perfect sănătos, de un AVC, şi a murit un an mai târziu exact din această cauză. Nu eşti liber să scrii nici despre noroc, deoarece se-ntâmplă exact pe dos. După cum se vede, există lucruri care te încătuşează, dacă tot vorbim despre libertatea absolută. Nici gând. Sigur mai sunt şi altele. Cum ar fi timpul. Trecerea lui fărâmiţează orice urmă de libertate.

— Prietenul nostru comun, Bogdan O. Popescu, spunea: „Cu cât am îmbătrânit în medicină, cu atât mi-am dat seama că literatura contează mai mult“. Eu nu sunt medic, ca voi doi, dar te întreb: e ceva mai important pe lumea asta decât să alini suferinţele semenilor ori să îi vindeci, să le salvezi viaţa? Literatura nu rămâne, la urma urmei, doar un joc?

— Există ceva mai important pe lumea asta decât să alini suferinţele semenilor ori să le salvezi viaţa: să-i îngropi. Nu trebuie decât să faci şcoala de gropari, sapă ţi se dă acolo. Sigur, aşa cum am spus, literatura rămâne doar o joacă, totuşi e tare neplăcut că-i vorba de un joc atât de greu, scrisul este cu adevărat foarte greu, chiar dacă pentru milioane de grafomani nu-i. De-asta au succes, alină suferinţele şi aşa mai departe. Dar rămâne întrebarea de ce ar vrea un om normal să aline suferinţele semenilor? Suferinţa ajută memoria, circulaţia periferică, urinatul, viaţa veşnică, prin urmare nu e indicat să fii medic şi nici scriitor. E bine să fii deasupra tuturor problemelor, plutind senil. Senin.

— Care-i partea amuzantă şi fericită din viaţa ta de pensionar? Ce faci cu atâta timp liber, cum îl consumi, cum te consumă? Câte ore citeşti şi scrii pe zi?

— Eşti cu desăvârşire liber doar între patru ani, când începi să înţelegi câte ceva din jurul tău, şi şase ani, când trebuie să te duci la şcoală şi te tâmpeşti. Doi ani, atât. A doua oară eşti liber după ce ieşi la pensie, situaţie care durează mult dacă ai casă la ţară, unde s-au născut eternitatea şi oaia. Dacă eşti inteligent, te bucuri de ea la maximum, însă n-o poţi ţine tot într-o bucurie ani la rând, ai nevoie să te agăţi de ceva complicat şi trist, să te caţeri, e un lucru profund uman, omul fiind o creatură nefericită. Totuşi, partea fericită provine din faptul că începi să uiţi şi aluneci în partea amuzantă, când plimbi câinele, şi nu e câinele tău. Iar în timpul plimbării pornesc să scârţâie articulaţiile, nu prea mai vezi bine, se ivesc probleme dentare, toate astea făcându-te să râzi cu gura până la urechi. (Expresie comună ilogică: nu poţi râde aşa decât dacă ai urechile lipite pe pomeţi.)

În mod ironic, mi-am dorit o viaţă-ntreagă să nu am serviciu ca să pot sta liniştit să scriu şi uite c-a venit vremea asta fără obligaţii şi nu stau liniştit, pentru că n-am scris decât o carte în cinci ani. M-am gândit că este posibil ca menghina serviciului să mă fi ajutat să explodez literar la fiecare patru-cinci ani, iar acum nimic nu-mi mai strânge timpul sau mintea sau nu pot scrie ce. Posibil să fie nevoie să mă angajez bodyguard la Mega, am văzut pe-acolo oameni chiar mai bătrâni decât mine cu pistol la şold, sau poate nu-i pistol, ci amuletă, nu contează, pare un serviciu ideal pentru un scriitor care vrea menghină.

Ce fac cu atâta timp liber. Citesc cam o oră pe zi, mă uit la câte un film, ascult muzică, plantez roşii, alerg cinci kilometri cu o mână legată la spate, nu scriu nimic, mă tot îndemn, mă îndeamnă şi ai mei, însă deocamdată mă menţin într-o pauză de respiraţie gură la gură.