O radiografie a expresivităţii poetice

Este important să ştim nu numai ce este, ci şi cum se realizează literatura. În acest sens, este salutar studiul aplicativ, laborios, specializat, al Mariei Tronea, Structuri metonimice în poezia română modernă.

Într-o temeinică disertaţie introductivă, autoarea defineşte procedeul stilistic al metonimiei, pe care îl consideră unul complex, esenţial (alături de metaforă), aducând argumentele unor cercetători reputaţi, precum R. Jakobson, P. Ricoeur, R. Barthes, G. Genette, J. Lacan, J. Lotman, U. Eco, T. Vianu etc. Comparând cele două figuri de stil generative de limbaj poetic, se deduc atât modalitatea specifică a fiecăreia, „metafora îşi datorează existenţa similarităţii termenilor, în timp ce metonimia presupune un raport de contiguitate” (p. 10), cât şi elementele care le unesc. Opţiunea pentru unul dintre tropi ţine de strategia şi apartenenţa de program artistic a fiecărui scriitor.

Se fac, apoi, distincţii de identificare sau analogii între metonimie şi alte concepte, precum sinecdoca, simbolul, metalepsa, hipalaga, epitetul, catacreza, antonomaza, perifraza, elipsa, eufemismul, cimilitura. De altfel, Maria Tronea precizează în textul liminar al cărţii că „am optat pentru sintagma «structuri metonimice», socotind că poate servi ca termen umbrelă pentru a desemna întreg spectrul figural metonimic” (p. 5).

Definindu-şi instrumentarul de lucru, cercetătoarea trece la o aplicare a acestuia, urmărind „prezenţa şi rolul metonimiei în lirica românească reprezentativă” (p. 23), adică la M. Eminescu, L. Blaga, G. Bacovia, T. Arghezi şi Nichita Stănescu.

În capitolul Metonimia eminesciană, sunt inventariate diverse tipuri de metonimie. Metonimia mitologică este prezentă mai ales în poemele de început, evocând personaje ale panteonului grecesc. Metonimia simbol foloseşte substituiri precum tron, sceptru, coroană pentru a desemna puterea, demnitatea statală, crucea, ramura de spini pentru sugestii creştine, semiluna figurează oştirea turcească, lanţul semnifică robia, servitutea, masca exprimă ipocrizia, lira simbolizează chiar poezia. Alt tip de metonimie, prezent în lirica eminesciană, este pars pro toto, prin care o parte a corpului iubitei, mâna, obrazul, pasul, sugerează prezenţa imaginată a acesteia, bolta, în felurite reprezentări, închipuie nesfârşitul, credinţa, altă lume, cerul mişcător, inima corespunde sufletului, iubirii, unor principii morale, limbă înseamnă popor, ochiul reprezintă prezenţa unei conştiinţe, amintirea iubitei, suferinţa. Perechea acestui tip metonimic este totus pro parte, mai puţin reprezentată. La fel funcţionează şi metonimiile lucru pentru persoană şi persoană pentru lucru (cu subcategoria relevantă autorul pentru operă), sau cauza pentru consecinţă (ochiul, un fel de vedere spiritualizată, trezeşte sentimente, atitudini, nostalgii, meditaţii, luna sporeşte realitatea, soarele, raza sunt obiecte ale luminii, ale satisfacţiei sufleteşti) şi consecinţa pentru cauză. Apar, de asemenea, singularul pentru plural („Bolliac cânta iobagul”, „Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea peste noi”...) şi pluralul pentru singular („Soarele stetea pe ceriuri, auzind cântarea-i lină”, „Sori se sting şi cad în caos mari sisteme planetare”...). La un poet care pendulează între imanent şi transcendent, deschis filosofiei profunde, nu putea lipsi perechea metonimică abstractul pentru concret („De greul negrei vecinicii/ Părinte, mă dezleagă”, „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”...) şi concretul pentru abstract („Argint e pe ape şi aur în aer”). Sunt analizate şi alte forme de metonimii, hipalaga (producând amestecul de medii, de stări de agregare, de atribute: „Metalica vibrândă a clopotelor jale”, „Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind”, „Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane/ Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane”), epitetul metonimic, metonimia instrumentului, sinecdoca veşmântului.

Metonimia se conjugă funcţional cu metafora în numeroasele descrieri prezente atât în poezie, cât şi în proză. Dintre modalităţile stilistice ilustrative, mai elocvente sunt materializarea imaterialului şi diafanizarea materiei. Concluzionând şi justificând, totodată, folosirea tropilor analizaţi, Maria Tronea afirmă: „Peisajul eminescian este, în spirit romantic, «un état d’âme», vederea transformându-se în viziune. El nu mai este mimetic, ci corelat cu eul enunţării, sublimat în idee.” (pp. 60-61).

Cel de-al doilea capitol poartă titlul Locul metonimiei în matricea stilistică blagiană. Deşi, în viziunea poetică a bardului de la Lancrăm, locul privilegiat îl ocupă metafora revelatorie, purtătoare de imaginar mitic, aceasta este secondată complementar de metonimie. Propensiunea complexă a lui Blaga către divin este cufundată într-un orizont al tainei, într-o filosofie a camuflării, Creatorul fiind (ne)numit metonimic cerul, Nepătrunsul, Înaltul, El, Marele Orb, steaua... În aceeaşi categorie se cuprinde şi evaziunea din faţa numirii directe a unor prerogative divine, folosindu-se eschive: „cerul singur cu tăria sa albastră,/ ne urmează pretutindeni în viaţă şi în moarte” (concretul pentru abstract), „Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă” (abstractul pentru concret), „Să mă-mpace cu sfârşitul/ Cântă-n vatră greeruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/ E cenuşa, e cenuşa.”, „Cuvânt încearc-a se rosti:/ Veni-va zi! Veni-va zi!/ Înmormântat în astă stea,/ în nopţi voi lumina cu ea.” (metonimii temporale). „Universul poetic blagian este un univers al semnelor, ce funcţionează metonimic, instaurând, în colaborare cu receptorul, o semioză mitică” (p. 97), aserţiune pe care cercetătoarea o ilustrează abundent identificând o diversitate de structuri metonimice: pars pro toto, abstractul pentru concret, analogia para-metonimică, construcţii metaleptice, antonomaza, hipalaga. Analizele făcute cu acribie vizează aspecte multiple, lingvistice, lexicale, semantice, tropologice, stilistice, retorice, estetice. O secvenţă relevantă se ocupă de „«lacrima», metonimie a «suferinţei lumii»”, alta de „figurarea sinecdotică a «pământului»”, sau de „pluralul poetic: «sorii cântăreţi» – imagine a orfismului blagian”.

Urmează: Bacovia – poet de factură metonimică, la care „Lirismul inconfundabil oscilează între evidenţierea unui vid interior şi focalizarea suferinţei existenţiale, în proximitatea căreia pândeşte moartea.” (p. 128). Deoarece „tema fundamentală a universului poetic bacovian este moartea” (p. 129), sunt evidenţiaţi indici ai acesteia, noaptea, a adormi, somn. Semnificativă este poezia Plumb, conţinând multe metonimii ale morţii: cavou, sicrie de plumb, flori de plumb, funerar veşmânt, şi era frig. Cercetătoarea desprinde caracteristici de fond şi mai ales de formă ale liricii bacoviene, „tonul elegiac”, „adecvarea peisajului la starea de spirit a eului poetic”, „ideea de agonie”, „predilecţia pentru crepuscul”, „stilizarea prin reducţie”, „notaţia plată, fragmentară”, „discontinuitatea”, „absenţa predicaţiei”, „monotonia obsesivă”, „paralelismul construcţiilor”, „enumerări nominale, construind prin aglutinare peisajul tipic bacovian”. Modalităţile metonimice existente sunt personalizate în funţie de stilistica proprie autorului, Maria Tronea aplicând reperele uzuale (unele conexe): particular/ general, cauză/ efect, efect/ cauză, exterior/ interior, temporal/ uman, eu poetic/ peisaj, sens/ contrasens...

Arghezi, poet al semnelor este tema capitolului care urmează. Cu privire la stilistica sa se susţine: „Prin apelul la semnele metonimice, Tudor Arghezi devine un precursor al «poeziei semiotice» a anilor ’80.” (p. 139). Ilustrativ, este analizat poemul Testament, în care „întregul text e o ţesătură de metonimii.” (p. 139). Un loc aparte îl constituie secvenţa metonimii ale divinităţii. Poetul este frustrat de interdicţia gnoseologică, de imposibilitatea de a „pipăi” divinul, actualizând în termeni moderni hybrisul antic. Sunt folosite toate modalităţile metonimice, restrângând sau lărgind referinţele, închizând sau lăsând cale spre revelaţie. Divinul este figurat ca stea, luceafăr, lună, soare, pui de înger, heruvim, şoim, vultur, dar şi prin reprezentări ale umilinţei, firul de iarbă, un fluture nins de lumini, o pasăre, precum şi prin semne abstracte, spaima, harul, Cine-ştie-Cine, Careva... Nesfârşitele preschimbări ale timpului şi efectele lui asupra omului reprezintă o altă temă majoră pe care o tratează cu mijloace indirecte, metonimice. Lirica argheziană abundă în resurse stilistice, metonimii ale identităţii, metonimii simbolizate, metonimii metaforizate, metonimii textualizate...

În fine, Metonimia în poezia lui Nichita Stănescu analizează forme ale expresivităţii care explică voluptatea lirică a acesteia, apetitul nestăvilit pentru ludic, inventivitatea lingvistică, asocierile insolite: „Cuvintele tind să aibă o existenţă proprie, semnificantul substituie semnificatul, ilustrând condiţia limbajului, substituent al existenţei.” (p. 164). Metonimiile duratei sunt realizate pe conţinuturi precum timpul iubirii, timpul revolut, circularitatea timpului, timpul ca taină, criza de timp, timpul tensionat, timpul devorator, timpul comunicării. Şi de această dată sunt inventariate şi exemplificate modalităţile metonimice adecvate, abstractul pentru concret, conţinătorul pentru conţinut, pars pro toto, cauza pentru efect, efectul pentru cauză, specia pentru gen, singularul pentru plural, hipalaga (frecventă, diversificată), metonimia metatextuală. O analiză a funcţiei stilistice, estetice a metonimiei în cele 11 elegii încheie acest capitol.

Prin acest volum, Maria Tronea realizează o incursiune stilistică de anvergură în poezia modernă românească reprezentativă, având ca obiectiv principal evidenţierea funcţiei estetice a unui procedeu stilistic esenţial, metonimia, şi a figurilor conexe, oferindu-ne astfel o panoramă a unei părţi imperceptibile lecturii, camuflate în strategiile autorilor, cea a limbajului figurat, a tropilor. Este o carte a „demascării” magiei literaturii, un studiu scris cu seriozitate, cu deplină competenţă, susţinut de o bibliografie considerabilă. Lucrarea adaugă aspecte noi, substanţiale, necesare aprofundării hermeneutice liricii analizate.