Poezie
de Noemina Câmpean
*
femeia-libelulă bea apă rece dintr-o linguriţă
verde transparent
ca să poată trăi cu îngăduinţă
nu mascat violent
femeia cataclismelor indecise în faţa unui şifonier închis
cu mâinile suspendate în aer tânjind după ţoale medeea
mă oglindesc în exprimările sexuale forţate de pe etichetele conservelor
ne micşorăm ni se taie respiraţia
ne pierdem în dimensiuni liliputane
când ne rostim declaraţii de dragoste flămânde
bărci acostate în mâl vezicule de spaţiu întors pe dos
noi ce păstrăm mă întrebi spre ce ne îndreptăm
de unde atâta voluptate în fuga de la un metrou la altul
ca şi cum lumea ar fi înghiţită mâine de o balenă şi ne-am trezi vecini de palier cu iona
ţinem în mâini o singură piatră
cum s-o împărţim la doi în mod corect
fără să ne rănim iremediabil
o jumătate pentru fiecare inimă eşuată din corpul nostru
*
prima scenă de sex după răpire şi iason încă te numeşte
dumneavoastră
tu nu eşti călăuzitoarea în hades a orgasmului său riguros
faţă de tine are un raport neutru
de piesă de mobilier încă neîmblânzită nici măcar de gongul
de la finalul luptei din arenă
indicativele intravenoase ale desfătării se pliază ca braţele păianjenului
la unghiul dintre trei pereţi galbeni pe care oricum s-ar descifra facil
orice urmă de auto-indecenţă denunţată în mod fals
te uiţi la el în ochii bulbucaţi şi trecuţi de prima tinereţe
eşti o pisică ce îşi înfige ghearele cu toxoplasmă în roşiile din lighean
cele 13 secunde în care umoarea vitroasă
din globii săi oculari crestaţi în urma încăierării
a doi câini din rase apropiate ţi se scurge de pe gât pe claviculă
rămâne acolo în şanţul înfundat ştiai de dinainte
pe canalizarea din palat nu te poţi baza
începi să te lingi cu poftă
întâi cu un deget apoi cu celălalt
cremă de ciocolată care dă în foc
vraişte pe aragazul curăţat ostenită încă din prima seară
nu poţi stăpâni cascada ce se înalţă peste bordurile oalei
e ora la care sosesc oaspeţii
şi intuieşti eşti medeea procesată
utilizată de soţ în bastioane de corectitudine extremă
|