Iluzia timpului real

Ajuns la o anumită vârstă, orice scriitor este întrebat de prietenii săi, dacă-i are, vorba ceea, de ce nu-şi scrie memoriile, că doar a trăit atâtea, a văzut atâtea, a cunoscut atâţia etc. Ca să-l plagiez pe Ion Creangă, „nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...” când aud o asemenea întrebare, care mi se pune, e drept, rar de tot, dacă nu deloc, mă simt parcă frustrat de un bun personal pe care ar trebui, conform acelei întrebări, să-l expun în piaţa publică. Sigur, adunate într-o carte, toate cele pe care le-ai trăit sau ţi se pare a le fi trăit devin nişte ambalaje, foşnitoare sau nu, dar transparente, asemenea celebrului cândva „ciolofan” al florăreselor bucureştene. Dar, de fapt, stai, îmi spun, ce altceva aşteaptă cititorii de jurnale şi memorii decât să vadă prin ele în tine, autor, sau, dacă-ţi iese, chiar şi dincolo. Dacă nu eşti leneş, faci un bine viitorului istoric, se spune, scriind despre ce ţi s-a întâmplat, pentru că aşa, coroborând ce scrii tu în memorii cu ceea ce scriu alţii, ba chiar şi cu jurnalele care apar acum în timp real, cititorii, câţi mai sunt, dar şi istoricii, pot recompune o epocă sau măcar viaţa oamenilor dintr-o anumită epocă.

Ştim cu toţii că fragmentele de viaţă a noastră, personală sau colectivă, se pot recompune în cuvinte conform unui mecanism care nu întotdeauna e cel aşteptat. Jurnalele care apar, cum spuneam, în zilele încă ale noastre, în timp real, sunt ele sincere întotdeauna sau nu? Aşa cum critică obiectivă-obiectivă nu se poate imagina, căci şi criticii sunt oameni, nici chiar Titu Maiorescu nu era destul de rece pentru asta, mă tem că nici jurnale şi, mai ales, memorii sincere-sincere nu prea poţi aştepta de la contemporanii tăi sau de la cei de după tine.

Dacă toţi veleitarii literaturii ar fi sinceri cu ei ar mai exista veleitari? Dacă toţi cei proclamaţi mari scriitori pe la lansări sau prin pagini de reviste amicale ar fi chiar aşa, atunci ai vedea o literatură română, că de asta e vorba acum, aici, care bate marile literaturi acceptate ca atare încă din secole trecute. În tristele noastre zile, au apărut şi persoane care nu-şi pot rosti prenumele şi numele decât ataşând un post-nume: scriitor. Or, vă daţi seama ce va povesti scriitorul nostru despre propriile isprăvi literare dacă-l pune dracu’ să-şi scrie memoriile. Cei care le vor citi, dacă le va citi cineva şi mai ales dacă va avea curiozitatea să le confrunte cu opera scriitorului respectiv, îşi vor da seama de nepotrivirea dintre memorii şi operă. Dar am uitat, vai, că pentru a-şi da seama de asta, cititorii viitorului mai trebuie să aibă limpede în minte criteriile potrivit cărora o scriere e literatură sau simplă „întristare a hârtiei”, cum spunea un poet de la Cluj, azi uitat, Negoiţă Irimie, autoironic.

Exista cândva, la unii, o pudoare a actului scrisului, care azi a fost uitată. Azi, în epoca publicităţii agresive pentru orice, nici scriitorul nu mai poate fi aşa cum scria ironic G. Călinescu. După ce ne spune că în tinereţe era „un veşnic himerist” şi că poza în gânditor profund, „...acum, când spiritul mi-e de probleme fecund,/ Mă ruşinez şi m-ascund./ Şi când fete şoptind mă-ntâmpină ades cu:/ «Ăsta este Călinescu»,/ Cercetez locul, emisferic,/ Să văd cui s-a dat acest nume generic,/ Căci eheu, eheu,/ Nu mai am vanităţi de Eu”. Sincer sau nu – căci sinceritatea nu e o calitate estetică – marele critic a surprins poeticeşte, ca să mă exprim aşa, un proces social frecvent. Poezia din care am citat se intitulează Impostură şi naiv este cititorul care pune titlul doar pe seama părţii întâi, unde este descrisă poza romantică în care eul liric (sic) se punea în tinereţe: „Răsfoind teatral câte-o carte./ Ca să fiu observat de departe…” şi alte asemenea gesturi de adevărată impostură. Pentru că divinul critic, cum i se spunea uneori şi cum se credea pesemne şi el însuşi, plus poetul „…noros şi indirect/ Ca Melancolia lui Dürer Albrecht” trimitea mai departe, dincolo de ciolofanul vorbelor. G. Călinescu a fost, azi se ştie, un caz aparte de poseur şi de judecător ironic al pozei proprii.

Cu timpul, şi asta poate semnala gradul de involuţie intelectuală a persoanelor, nu doar tinerii practică poza aia de care vorbeşte G. Călinescu, abandonând ridicolul acelei posturi care e, de fapt, impostură, ci şi adulţii, veleitarii mai ales, cei care-şi ataşează constant de nume şi apendicele scriitor. Sau artist. Nu de alta, dar aceste profesiuni nu sunt simple ocupaţii alimentare, cum le spunea Nicolae Balotă celor pe care le-a practicat după ieşirea din puşcăria comunistă, ci, eventual, rezultate ale unei chemări căreia nu-i poţi rezista, sunt, conform unei vorbe la modă, vocaţionale. A te face scriitor doar ca să fii admirat e, azi, total nerealist, pentru că nici scriitorii cei mai citiţi nu sunt admiraţi pe stradă sau în altă parte, nu de alta, dar cei care ştiu cum să citească sunt tot mai rari.

Şi dacă nici în tinereţe nu ai fost cum îşi descrie G. Călinescu personajul, atunci are vreun rost să-ţi mai scrii memoriile, mai are vreun rost să „întristezi hârtia”, e drept, după ce ai întristat, poate, desktopul?